duminică, 31 octombrie 2010

Stok Kangri- should I climb or should I stay....





Privind experienta Stok Kangri, acum, dupa 2 luni, as putea spune ca a fost unul din momentele in care, prin deciziile pe care a trebuit sa le iau, m-am facut brusc "om mare".

Dupa multe zile de asteptare, din cauza vremii extrem de capricioasa,a sosit si ziua mult visata. Am pornit din Stok intr-o dimineatza insorita, pe o vreme superba. Drumul pana in tabara de baza (5000m) a fost o plimbare lejera. In ultima parte, undeva de pe la 4500m am inceput sa simt putin altitudinea, dar nu in mod deosebit. Cu putin timp inainte de a ajunge in tabara de baza a inceput sa ploua, iar cand am ajuns la corturi s-a transformat in ploaie torentiala. Pe traseu sunt 2 tabere intermediare, in a doua facandu-se de obicei prima oprire, in turele organizate.












Cand am ajuns in tabara am mancat si am bagat un somn de cateva ore, pana seara pe la 8. Apoi am luat cina si am socializat cu niste englezi care urcasera in ziua respectiva. Mi-au povestit ca au trebuit sa renunte cu 300m inainte de varf, dar nu mai stiu din ce motiv. Oricum, erau foarte relaxati, beau bere si jucau carti.


tabara de baza-porterul meu si cel care se ocupa de restaurant

Plecarea pentru a doua zi a fost stabilita la ora 2 dimineatza. Urma sa urc cu un grup de 4 francezi si ghidul lor.

Zis si facut, plecat la 2 fix. Dupa primii 50 de metri am inceput sa simt cam ce inseamna altitudinea; respiratia era din ce in ce mai grea iar pulsul din ce in ce mai ridicat. Francezul care mergea in spatele meu m-a intrebat daca ma poate ajuta, eventual sa-mi mai iar din bagaj, care era un pic cam greu... Intre apa, coltari si geanta cu aparatura foto-video, am zis ca pot sa renunt temporar la ultima, astea fiind obiectele cele mai grele din rucsac. Dupa primul urcus, ghidul a zis ca ei or sa o ia inainte iar eu pot sa merg linsitita orientandu-ma dupa luminile lor. Din punctul meu de vedere a fost ok, pentru ca nu ma deranja sa merg singura, iar dupa ei oricum nu puteam sa alerg, pentru ca nu ma lasa fizicul. Singura problema a fost ca nu i-am mai ajuns din urma, si asa am ramas fara nicio poza sau inregistrare.

Drumul pana la ghetar e super simplu, curba de nivel in principal, numai ca la un moment dat cararea se pierde in bolovani, pietre, pe unde mai vezi din cand in cand cate o momaie (astea s singurele marcaje de pe acolo). Pe lumina nu e nicio probelma, dar cand esti singur pentru prima data in zona si e bezna, devine mai interesant. Mi-a placut mult senzatia, in ciuda faptului ca trebuia sa ma opresc foarte des sa respir si sa se mai linsiteasca inima. Eram foarte incantata ca o sa calc pentru prima data pe un ghetar si abia asteptam sa ajung la el. Pe drum imi puneam tot soiu de intrebari, oare pe unde e mai bine sa o iau, incercam sa i urmaresc pe cei din fata mea si sa ma orientez in functie de lumina lor, numa ca cu cat ma apropiam de ghetar parca drumul clar pe care il vazusem inainte se estompa, ca un soi de fata morgana, si tot mergeam si ghetarul ala parca se indeparta. Nu mai zic ca nu e tocmai placut sa mergi cu bocanci de iarna pe pietrele alea...e ceva similar cu ce avem noi in retezat.

Cand in sfarsit am ajuns la zapada, apare intrebarea: si acum pe unde o iau? stiam unde trebuie sa ajung, dar nu eram sigura de calea pe care trebuia sa o apuc. Urmele baietilor nu se vedeau, sub zapada nu stiam ce e si daca pot sa merg pe oriunde...Incepuse sa se lumineze, iar pana mi-am pus eu coltarii si am mai tras niste puisori de somn, pentru ca intre timp aparusera starile de somnolenta, s-a luminat de-a binelea. Vazand ca lucrurile nu stau chiar rau in jurul meu, am luat-o pe calea cea mai scurta, adica de-a dreptul spre locul de unde se incepea ascensiunea finala. Pe ghetar se merge lejer, e teren plat, numai ca starea mea fizica era din ce in ce mai problematica. Faceam 3-4 pasi, ma opream, ma asezam jos, dormeam cateva minute, iar apoi continuam, in acelasi fel... cred ca mi-a luat o ora sa traversez ghetarul, ceea ce in mod normal nu stiu daca ar dura mai mult de 15 minute, sa zic...
Zona respectiva esta inconjurata din 3 parti de munti, iar intr-o parte se vede departe in zare, pana lin Leh. In momentele in care stateam sa ma odihnesc, capul imi vuia ingrozitor si aveam senzatia ca in orice moment mi se poate sparge un vas de sange pe undeva...In ciuda starii asteia, m-am bucurat de linistea absoluta din jurul meu, o liniste cum inca n-am intalnit nicaieri...Vremea era perfecta, nimic nu se clintea in jur, iar rasaritul a fost ceva ireal de frumos.

Uitandu-ma in sus, la ce urma sa urc, a aparut dilema. Ce era acolo probabil imi lua minim 4 ore, in cel mai fericit caz, iar in starea mea de atunci, cred ca cel putin 6 ore... Judecand dupa ce se intampla in momentul respectiv, si anume ca starile de somnolenta erau din ce in ce mai puternice, iar presiunea din cap din ce in ce mai mare, a trebuit sa ma gandesc de 2 ori inainte de a merge mai departe. Baietii din fata mea urmau sa se intoarca in zona unde eram eu dupa multe ore(6-7 ore), de jos nu mai venea nimeni, deci eram singura cuc. Nu aveam nici un mijloc de comunicare si nici cu cine sa comunic. Daca mi se intampla ceva, din punct de vedere fizic...era rau. Deci fizicul tipa ca din gura de sarpe sa ma intorc in tabara. Psihicul, pe de alta parte, vroia ff mult sa continue. Practic abia de acolo in sus incepea distractia care-mi place mie, fiind o zona mai abrupta. Astfel ca timp de minute bune a fost o adevarata lupta intre psihic si fizic. Unu zicea "go!" altul "ho!" :)
Intr-un final, concluzia a fost ca e mai bine sa ma intorc in tabara de baza, cat mai am inca ceva energie si pot sa merg pe picioarele mele, iar varful oricum ramane acolo, asa ca pot sa-l vizitez alta data. In momentul in care am luat decizia, resemnandu-ma, m-am asezat in fund si m-am bucurat de ce era in jurul meu.

Partea cea mai tare din aceasta tura a fost coborarea-care nu a fost cu nimic mai usoara decat urcarea. Un traseu pe care in mod normal il cobor in mai putin de o ora, acolo l-am facut in 3 ore jumatate. Tot drumul de intoarcere a urmat tiparul 3-4 pasi-oprit-dormit-continuat, inclusiv pe ultimul deal, pe care in mod normal ai lua-o la goana. Cred ca am avut vreo 10 opriri din varful lui pana in tabara.

Odata ajunsa in tabara, vuietul din cap s-a transformat in niste dureri crunte pe care nicio pastila nu le-a putut potoli. Pur si simplu eram paralizata de durere. Tot ce am putut sa fac cat am mai stat acolo a fost sa dorm. Numa asa scapam de dureri. Porterul meu, un om deosebit, mi-a facut de mancare, mi-a strans bagajul si l-a aranjat, a avut grija de mine cu tot ce a trebuit.

Cum geanta mea foto era pe varf..a trebuit sa stau sa o astept. Baietii au ajuns sus, insa s-au plans ca ghidul i-a grabit ff tare, din cauza vremii care era ff schimbatoare, de altfel a si nins de vreo 2 ori (o ninsoare am prins-o si eu, iar alta a fost mai tarziu). Imi spuneau ca li s-a parut ff greu, din cauza zapezii care nu era foarte buna, si ca inainte se pregatisera intens timp de o luna, pentru tura asta, deci nu erau chiar pantofari...

La coborare, dupa ce am ajuns la 4000m, durerile au inceput sa se domoleasca si sa dispara de tot, insa cum aveam de urcat o panta cat de mica, imediat pulsul crestea.

Cam asta a fost aventura.


Stok Kangri

A fost prima data cand am fost pusa in situatia de a ma gandi la viata mea, ca ar putea fi pusa in pericol, daca nu iau deciziile cu simt maxim de raspundere. Pur si simplu simteam ca-mi fortez norocul daca trec peste semnalele pe care le transmitea corpul.
Cel mai dificil a fost sa trec peste faptul ca sunt pe un traseu super usor, si ca nu pot sa-l fac din motive fizice.
In momentul in care am acceptat ideea ca cel mai bine e sa ma intorc, pur si simplu dorinta de a ajunge in varf s-a risipit. Eram super fericita ca am ajuns pana acolo, ca sunt in mijlocul unui miracol, ca pana la urma un vis care in urma cu 4 ani parea ceva de domeniul fantasticului, a devenit realitate. Mai mult decat atat, aveam puternicul sentiment ca ma voi intoarce acolo, cu siguranta, asa ca nu avea rost sa risc inutil...

marți, 26 octombrie 2010

Pangong-land of happiness







Despre Pangong nu-mi vine sa vorbesc prea mult. Cred ca pozele o fac mai bine ca mine.
Cam asa arata drumul:







Pangong-lacul cu cele mai multe nuante...









hotel de 5 stele




pranz de 7 stele....

duminică, 24 octombrie 2010

Despre oameni si...oameni



De cand m-am intors din India o intrebare ma chinuie precum picatura chinezeasca, non-stop: de ce noi, astia de aici, ne chinuim singuri, ne autodistrugem incet si sigur, neglijam, uneori total, propria persoana in "favoarea" unor lucruri efemere, de cele mai multe ori...

Inca ma intreb cum a fost posibil ca in India, timp de o luna, aproape, sa fiu tot timpul fericita, cu zambetul pe buze si mai mult decat atat, sa nu am absolut niciun gand negru sau sa fiu suparata vreun moment, desi motive aveam. Dupa cum spuneam si in posturile anterioare, cand am ajuns acolo tot ceea ce vroiam eu sa fac parea de domeniul imposibilului. In ciuda acestei realitati, tot timpul am fost foarte convinsa ca totul va fi bine si asa cum vreau, iar daca nu, atunci nu-i nicio problema, va fi alta data.

Cred ca aceasta stare se datoreaza intr-o oarecare masura si celor cu care am intrat in contact cat am stat acolo. De cand am pus piciorul in India, a fost cineva in permanenta care a avut grija de mine. Niciodata nu m-am simtit atat de protejata ca acolo. Asta poate parea o nebunie, avand in vedere ca m-am dus singura intr-o tara extrem de "diversa" si cu totul diferita de tarile "civilizate" din Europa, unde daca pici pe strada nu se apropie nimeni de tine sa vada ce ai...

Singura persoana pe care o cunosteam, era Tsering, cu care vorbisem numai pe net, si care s-a oferit sa ma gazduiasca in New Delhi. Tot el mi-a propus sa stau la casa parintilor lui, in Ladakh, unde mama lui locuieste singura pe perioada verii, de obicei. Din pacate, pana sa ajung eu acolo, s-a intamplat nenorocirea, iar casa lor a fost puternic afectata de viitura, asa ca lucrurile s-au schimbat. Astfel am ajuns sa stau in Gradina lui Buddha (Buddha Garden), pensiunea unei foarte bune prietene de-a lui, unde a stat si familia lui dupa ce si-a pierdut casa. Acolo am fost primita ca o prietena de familie, iar ulterior am fost declarata fiica lor (dupa 2 zile). Atmosfera era fooarte asemanatoare cu cea de acasa, din familia mea, astfel ca pur si simplu m-am simtit ca si cum as fi fost la bunici. Pentru prima data, dupa muuulta vreme, mi-am pus problema ca poate ar trebui sa merg mai des pe la Craiova...

Comunicarea si apropierea fata de acei oameni a fost total deschisa. Eu in general sunt o persoana deschisa catre ceilalti, insa mediul de aici de multe ori te forteaza sa te retragi sau pur si simplu pare deplasat sa fii natural. Acolo nu am avut niciun moment probleme de genul asta. Intru-un timp extrem de scurt mi-am facut si prieteni, tot cautand solutii pentru a-mi realiza planurile care ma dusesera acolo.

Asa i-am cunoscut pe cei care lucreaza la Traveller's Paradise Travel Agency. Un grup de 4-5 prieteni, care au incercat sa ma ajute cu tot ce le-a stat in putinta si m-au sprijinit moral toata perioada cat am stat acolo. Fiind destul de mult timp blocata in Leh, iar ei avand mult timp liber, pentru ca in urma dezastrului nu mai era prea mult de munca (majoritatea turistilor plecasera sau au anulat excursiile) am petrecut mult timp impreuna. Astfel am avut ocazia sa aflu mai multe despre modul de viata al celor din Ladakh, in prezent, si cat si cum s-a schimbat in timp.

Acesti oameni, prin felul cum s-au comportat cu mine, m-au invatat ca se poate trai si comunica si altfel. Tinand cont de context, ca tocmai trecusera printr- o tragedie care i-a afectat pe toti, (cineva imi spunea ca nu poate dormi noptile pentru ca auzea inca tipetele oamenilor luati de apa, la fiecare ploaie sau traznet lumea intra in panica, de frica sa nu se repete istoria), acceptau ceea ce se petrecea cu seninatate.
La momentul respectiv nu am stat sa analizez ce se intampla, pur si simplu am trait, iar felul cum decurgeau lucrurile era cat se poate de natural si de normal. Parca as fi trait acolo de cand m-am nascut. Cumva cred ca am retrait modul de viata din copilarie, pentru ca am avut senzatia ca m-am intors acasa. Este foarte greu de explicat in cuvinte, insa esenta este ca ceea ce am trait acolo reprezinta o realitate mult mai frumoasa si mai luminoasa fata de ceea ce traiesc acum, in Bucuresti. De cand m-am intors ma simt straina aici, ca un turist in trecere, care abia asteapta sa plece...

Ce am gasit in Europa cand m-am intors? Oameni chinuiti, tristi, incruntati, care nu mai pot sa zambeasca, care sunt preocupati de orice, mai putin de ei, care nu stiu si nici nu vor sa afle cine sunt, pentru ca e mai important proiectul X sau Y. Noi nu stim sa punem stop la un moment dat, de buna voie, sa ne menajam corpul si mintea, macar din cand in cand, fara sa ne oblige ele mai intai.Iar asta inseamna autodistrugere, mai mult sau mai putin lenta, depinde de la caz la caz. La ce bun "marile" realizari profesionale (care de cele mai multe ori nici nu sunt pentru noi ci pt altii)daca apoi trebuie sa iei pumnul de pastile sa-ti revii, pentru ca evident nu ai timp sa te odihnesti, ca urmatorul proiect bate la usa, repede, repede, si nu ai timp "de prostii" ...Aici trendul general este de a minimaliza partea buna si frumoasa atat din cei din jur cat si din propria persoana, cumva pe ideea ca nu aia e cel mai important lucru, ci cum facem sa ne consumam mai mult, sa ne stresam mai mult, in felul asta actiunile noastre capatand o importanta demna de luat in serios. Am observat deseori aici ca...daca nu esti stresat si incruntat cand lucrezi, parca ai senzatia ca nu iti iei munca in serios, sau ai impresia ca asa vor crede ceilalti...In momentul de fata ma straduiesc sa scap de aceste "obiceiuri" care vor cu incapatanare sa revina...

Si totusi, inca e gratis sa zambesti si sa visezi...


expresia fericirii :)

vineri, 22 octombrie 2010

Nimic nu este permanent....







A trecut mai mult de o luna de cand m-am intors din India si, inca imi este foarte greu sa scriu despre experienta de acolo, pentru ca senzatiile si impresiile sunt atat de multe si de puternice incat nu pot sa curga unele dupa altele, ci buluc. Ce pot sa spun cu certitudine este ca, perioada traita acolo m-a schimbat fundamental, iar acum imi este foarte greu sa ma adaptez la realitatea de aici. Cand spun asta ma gandesc in mod deosebit la oameni si relatiile cu si dintre ei.

Dupa cum am mai povestit de la fata locului, am nimerit in mijlocul unui dezastru de mari proportii, care a afectat intreaga regiune Ladakh. Cateva poze ca sa va faceti o idee:








Ceea ce m-a impresionat puternic a fost atitudinea oamenilor fata de ceea ce li se intampla. Desi erau speriati, pentru ca asemenea fenomene nu sunt ceva obisnuit in zona, desi pierdusera tot, erau senini, calmi, resemnati, incercau sa-si vada de viata mai departe. Din cate am vorbit cu familia la care am stat si cu cei la care ar fi trebuit eu sa stau intial( acestia si-au pierdut casa in timpul viiturii) nu existau prea mari sanse ca guvernul sa-i ajute sa-si reconstruisca locuinta. Aici ar fi trebuit sa stau:


Cel pe care il vedeti in imagine este tatal lui Tsering- omul care a facut posibil ca sederea mea in India sa fie cat mai placuta. El a fost cel care m-a trimis la guest house ul din Choglamsar, satul de langa Leh, de unde este de origine. Tot el mi-a rezolvat problema cu zborul din New Delhi in Leh, si a avut grija de mine cat am stat in New Delhi.
M-a impresionat profund atitudinea tatalui, care imi zicea ca ii pare nespus de rau ca nu ma poate plimba prin Ladakh cu motorul, sa ma duca unde vreau eu, sa ma ajute sa-mi indeplinesc visele. Asta imi spunea un om care tocmai pierduse totul...in contextul respectiv, toate visele mele pareau ca nu-si mai gaseau locul acolo, realitatea in care aterizasem fiind mult mai puternica si mai serioasa.
Cand am fost sa vad casa, tatal imi povestea despre fiecare loc: uite, aici a fost gradina de trandafiri, aici am avut cativa caisi, aici era gradina de zarzavaturi, asta era camera de oaspeti unde ai fi stat tu, aici vroiam sa facem nush ce..., iar cand a sosit mancarea pentru pranz, de la tabara de refugiati tibetani, ne-a invitat pe mine si pe Tepee sa mancam cu ei. Nu ne-a lasat sa plecam pana nu am luat masa cu ei..





Ce am inteles eu din toate lucrurile astea?

1. ca nimic nu e permanent( teoretic stiam demult, dar acum am avut parte de lectia practica). in general alergam dupa multe lucruri inutile si ne consumam enorm sa le obtinem...

2. in momentul in care viata iti este pusa in pericol, iti revizuiesti aproape instant prioritatile.

3. acceptarea realitatii te scapa de multa suferinta. razvratirea impotriva a ceva ce deja s-a intamplat nu mai ajuta la nimic.

4. cand oamenii sunt deschisi unii catre ceilalti, comunicarea poate fi absolut fascinanta, fabuloasa. asa ceva este extrem de rar in lumea noastra, din pacate.

luni, 4 octombrie 2010

F. Chopin-Ballade no.4

Piesa a fost inregistrata in 2003, la Univeristatea Nationala de Muzica, Bucuresti


Elena Popa - F. Chopin Ballade no. 4
Asculta mai multe audio clasica