Stok Kangri- dupa 3 ani jumatate de la prima intalnire

Au trecut 3 ani si jumatate de la prima mea intalnire cu Stok Kangri. Par a fi tot atatea vieti cel putin si totusi…parca a fost ieri. Ascultand povestile celor din echipa Everest, care au fost acolo acum o saptamana, mi-au revenit in minte amintirile experientelor mele. O buna parte din ele…seamana destul de mult, desi contextul si oamenii sunt total diferiti si poate nici nu ar trebui comparat.

In 2010 am considerat calatoria in India ca fiind una pe care simteam ca trebuie sa o fac in pragul varstei de 30 de ani. De ce? Nu stiam…Ceva ma chema acolo si stiam ca trebuie sa merg. Si daca tot trebuia sa merg si era si un munte mare si nu foarte dificil tehnic….mi-am zis…well, asta ar fi ocazia perfecta pentru a-mi indeplini un vis mai vechi…sa urc la peste 5000 de m altitudine. La vremea aia mergeam mult pe munte, eram destul de antrenata si facusem si ceva ture solitare, astfel ca sa urc un munte de 6000 de m, singura, nu mi se parea o chestie prea extrema, considerand faptul ca tehnic nu punea probleme deosebite. Acum…uitandu-ma in urma, zambesc ingaduitor la Elena cea naiva de atunci.

Se vorbeste destul de des despre spiritul muntelui, in general. Cei care merg pe munte stiu ca trebuie sa il respecte, ca este o putere peste intelegerea noastra, ca exista legende ale caror abur mai ajunge uneori pana in zilele noastre si ne simtim mici si neputinciosi dar norocosi in acelasi timp, cand el ne inconjoara…

Insa, ma intreb, oare cati dintre cei care urca pe munte chiar il iau in serios pe spiritul respectiv la modul constient si concret?  Prin asta inteleg sa mergi catre varful pe care vrei sa ajungi ca si cum ai merge in casa unui om, strain sau prieten. Sa il consideri, percepi, tratezi ca pe o fiinta cat se poate de vie, pentru ca aceste spirite fix asta sunt: fiinte vii! Si nu numai ca sunt vii, dar sunt stravechi, atat de vechi ca probabil numai ele isi cunosc varsta, pt ca stau aici de mult mai de demult decat invatam noi la istorie, la scoala….

          Desi nu se stie mai nimic despre spiritul care salasuieste in Stok Kangri, totusi oamenii locului privesc la munte cu respect si prudenta. Toti ii simt prezenta dar nimeni nu poate spune mai nimic despre el, pentru ca asa sunt spiritele inalte.. discrete. Anual urca multi oameni acest munte, unii sunt acceptati pe varf, altii nu. Uneori aceeasi oameni care odata au fost acceptati, alta data sunt respinsi. De ce? Numai muntele si eventual omul cu pricina, probabil stiu, pentru ca relatiile dintre om si munte sunt intotdeauna solitare, oricat de mari ar fi grupurile care vor sa il “cucereasca”.

          Din ce am trait pe propria-mi piele, as spune acum, ca orice incercare de cucerire a unui munte este, in esenta o cautare interioara, care poate fi constienta sau nu. Aceasta cautare se adreseaza unei zone mai rarefiate a planului fizic, in care omul in starea lui fireasca este supus unor incercari care il pot propulsa dincolo de limitele lui constientizate. Dupa cum bine se stie, la altitudine corpul fizic reactioneaza diferit, psihicul de asemenea sufera modificari substantiale, perceptiile asupra timpului, spatiului, persoanei sunt mult schimbate, cu alte cuvinte omul iese din zona cunoscuta lui si se avanta in marele necunoscut. Bariera dintre cele doua este extrem de fina, este ca si cand ai merge pe sarma cu propria viata in maini si fara asigurare. Poti crapa in orice moment, fara preaviz.

Cum vad acum Stok Kangri si spiritul din spatele lui….Imaginati-va o fiinta care in timp a acumulat putere, cunoastere si intelepciune, iar dintr-odata aceasta fiinta este impietrita, osificata, cu tot ce detine ea, iar ceea ce vedem noi ca fiind munte este de fapt bagajul ei, in marime naturala. Il vad ca pe un invatator extrem de intelept, bland dar ferm. Stie cu o precizie mai mult ca perfecta de ce fel de lectie are nevoie fiecare muritor care ii calca pe spinare si i-o ofera cu generozitate. Ba mai mult de atat, uneori chiar si comunica cu cei care ii cer sfatul, pe limba lor. Comunicarea poate inseamna fie ca apare in vis, fie ca iti sopteste in urechi ce ar trebui sa faci cand esti in dificultate. Tu esti liber sa tii cont de spune ….sau nu, insa fiind la el acasa, in cele mai multe situatii lucrurile vor sta exact asa cum el spune.

In prima vizita nu l-am inteles. Nu am invatat lectia. Am simtit ca sunt respinsa, ca sunt scindata in doua: jumatate era ambitie jumatate era instinct de supravietuire, ambele parti parca fiind individualitati independente de care luam prima data act de cunostinta. Mi-a aratat ca intr-o oglinda cine sunt eu…dar eu nu am stiut a privi.

In a doua vizita, lectia s-a repetat, chiar mai dur. De aceasta data m-a lovit inca mai repede. Mi-a aratat cat sunt de vulnerabila si inconstienta (sa pleci pe munte nefiind inca refacut complet dupa raceala si virusi  e un act de inconstienta) si mi-a confirmat inca o data ca abordarea mea era eronata. Corpul intelegea, mintea nu. Nici nu avea cum, spune Elena de acum uitandu-se in urma. Atunci motorul care ma urnea sa fac lucrurile era ambitia, nevoia de autodepasire. Asa consideram ca evolueaza oamenii….astfel ca trageam de mine in tot ce faceam. Este foarte adevarat ca ambitia asta a adus si rezultate, insa….acum stiu ca se poate si altfel ajunge chiar mult mai departe decat poate ambitia. De multe ori confundam ambitia cu vointa, ori ele sunt doua lucruri total diferite. Voiinta inseamna puterea de a face ceva, pe cand ambitia este un instrument al ego-ului investit cu putere.  Un munte nu se va lasa cucerit niciodata de ambitie. El sta de vorba doar cu fiintele prietene  si care merg la el cu ganduri pasnice, nu agresive (ambitia contine si agresivitate la nivel subtil).  

Multumesc, Stok Kangri!

Pentru ce....muzica?

Studiez muzica de 26 de ani. Unii ar zice un sfert de viata, altii chiar jumatate...depinde ce sperante ai...eu as spune doar cateva sute de mii de ore de munca. Munca, pasiune, ambitie, disciplina, sacrificii, toate astea cu scopul de a fi cat mai bun, de a te perfectiona permanent si, bineinteles de a fi recunoscut, cel putin intr-o oarecare masura. Pana sa o cunosc pe Elisabeth Sombart, telurile carierei artistice erau, desigur, sa cant pe scene cat mai serioase, importante, bine cotate, etc...asa cum toti am fost invatati sa ne dorim. Ceea ce nu e un lucru rau,de altfel. Intalnirea cu aceasta pianista,insa...a schimbat perspectiva asupra "jobului" meu de pianist, aratandu-mi si cealalta fata a monedei. Sa va povestesc un pic despre aceasta pianista: prima impresie pe care mi-a facut-o: wow, ce fiinta luminoasa si puternica! calma, blanda, dar ferma in acelasi timp. Pune accent pe trairea muzicii, dar nu ii scapa un semn din partitura fara a fi interpretat si argumentat extrem de riguros. M-am indragostit de ea la prima vedere. Era exact omul de care aveam nevoie sa apara in viata mea. Ne expune simplu scopurile Scolii ei si ale Fundatiei Resonannce, pe care o conduce: 1. sa ducem muzica in locurile unde, in general este greu accesibila -case de batrani, centre pt oameni cu dizabilitati, centre unde se trateaza bolnavii de cancer, penitenciare, etc... 2. sa oferim tinerilor pianisti posibilitatea de a se perfectiona la nivel cat mai inalt, prin instruirea lor si sprijinirea lor cu tot ce se poate- cursuri gratuite in centrele din europa, concerte pe scene importante alaturi de Elisabeth Sombart, etc. La acel moment totul parea foarte frumos si usor de realizat (asta se intampla in 15 martie). Apoi au venit primele doua concerte, la un centru de batrani si la o casa unde se trateaza copii cu sindromul Down, in Popesti-Leordeni. La aceste concerte am fost spectator. Atmosfera a fost una greu de descris in cuvinte. Copiii au cantat dumnezeieste, s-au intrecut pe ei insisi, parca toti au fost atinsi de aripa magica a unui inger care i-a transformat in mesagerii sai. Nu o sa uit pe doamna de 100 de ani care ne-a spus ca ultima data cand a ascultat un concert la filarmonica...a fost la Londra si l a ascultat pe Radu Lupu sau pe doamna care spunea ca l-a cunoscut pe Celibidache..si era atat de fericita sa auda din nou muzica clasica live. Ma uitam la acei batrani si ma gandeam ca la viata lor au fost oameni de vaza, cu cariere, familii, educati, care probabil aveau o viata culturala activa (se vedea pe ei..), iar acum sunt niste suflete vii si tinere, in niste carcase uzate. Copiii cu sindrom Down au avut probabil unul din cele mai fericite momente din viata lor. Asa entuziasm la atingerea pianului nu am vazut pana atunci...era unul sincer, curat, fara sa treaca prin filtrul gandirii sau educatiei. Dupa aceste concerte am inteles cine este Elisabeth si ce face ea: isi foloseste maiestria pentru a aduce putina alinare acolo unde durerea este ratiunea de a trai. In acele ore...toata semnificatia muzicii si a meseriei de muzician si-a revelat noi fete. Muzica este mai mult decat distractie, entertaninment sau arta a rafinamentului. Este o putere care poate vindeca, acolo unde nimic nu functioneaza, este o putere care poate transforma totul in jur intr-o fractiune de secunda, printr-un sunet. Este o misiune pentru cei care au apucat-o pe aceasta cale, de a-i ajuta pe cei care au nevoie de asa ceva. Un zambet in mijlocul unui ocean de suferinta poate aduce mai multa bucurie, decat o sala plina care te aplauda in picioare, dar apoi pleaca frumos si linistiti acasa sau la restaurant. Astazi, 27 septembrie, am cantat pentru prima data intr-un astfel de concert, dat pentru tinerii cu dizabilitati, in comuna Voluntari. Faptul ca eram racita, ametita si cu un tonus usor sub normal precum si nestudiata de zile bune,nu au fost cele mai mari probleme, asa cum ma asteptam cand am plecat de acasa. Ba chiar au disparut total din peisaj acolo. Cea mai mare problema a fost controlul emotiilor generate de ce am vazut. Tanar in camasa de forta si cu casca pe cap, pentru ca are tendinte violente de auto-mutilare, tineri de 26 de ani care pot sta numai culcati, din cauza trupurilor deformate, tineri care urla, pentru ca asa stiu ei sa si manifeste bucuria ca am venit la ei, etc. A fost cel mai greu exercitiu de "iesire din mine" pe care l-am trait pana acum. Prin asta inteleg...sa depasesti propriile trairi, sa le transcezi daca poti, si sa le dai acelor oameni, nu durerea pe care o simti tu in acele momente uitandu te la ei, ci lumina de care ei au nevoie.

Wishlist

Iaca mai trecu un an si iar am ajuns la momentul wishlist. :)

Anul acesta lucrurile sunt foarte simple. Nu ca nu mi-as dori o gramada de lucruri realizabile sau mai putin realizabile, dar au aparut niste urgente care au maturat totul in cale.

Pe scurt, trebuie sa mi cumpar un laptop nou, cat mai repede posibil. 

Concert cu orchestra Filarmonicii Oltenia, Craiova, 1 iunie 2012, dirijor Alexandru Iosub

Iaca a trecut si concertul cu orchestra, la care visam de niste ani buni..nici eu nu mai stiu cati ...Debutul a avut loc cu 15 ani in urma, sub bagheta aceluiasi dirijor. La vremea aceea am cantat Concertul nr.1 de Mendelssohn. Acum fost o senzatie stranie, la inceput, sa vad in orchestra multi dintre cei care mi-au fost colegi de scoala, apoi cei care erau si pe vremea aceea in orchestra, acum aratau un pic altfel. Una peste alta atmosfera era cam aceeasi, doar ca eu o vedeam acum cu alti ochi. Un lucru care mi-a dat destul de multa bataie de cap si m-a intristat in acelasi timp, a fost comportamentul celor din orchestra in timpul repetitiilor. Asta si poate pt ca m-am uitat eu prea mult pe youtube la cum fac unii repetitiile inainte de etape finale de concursuri ( de ex) sau chiar la finala de la Festivalul Enescu-ca si cum ar fi in concert, in general in liniste.

Rapsodia pe o tema de Paganini de S. Rachmaninov este o lucrare dificila din punct de vedere al sincronizarii pianului cu orchestra. Necesita un dirijor cu experienta, in general, cu multa siguranta de sine, o orchestra f buna si un pianist care sa aiba si ritm si expresivitate si experienta de cantat in ansamblu...multa, iar nu in ultimul rand o stapanire de sine ff mare. In ceea ce ma priveste pot sa spun ca am resimtit un pic lipsa experientei de cantat cu orchestra si asta in unele momente, la repetitii mi-a dat unele emotii. Dar toate acestea au disparut in concert. M-am simtit excelent, am facut aproape tot ceea ce doream, m-am bucurat de fiecare sunet.

Si a mai fost un lucru de care m-am bucurat enorm si datorita caruia chiar ma consider o persoana extrem de norocoasa : prezenta in sala a unor prieteni care au venit de la sute de kilometri distanta...ca sa fie cu mine. Ei alaturi de bunicul meu, profesoara mea de pian Mariana Ilie si profesoara de istoria muzicii Eugenia Manole-omul care e responsabil ca am ajuns astazi aici (ea a fost cea care a insistat sa merg la liceul de arta) au facut ca aceasta experienta sa fie una cu totul speciala.

In final vreau sa multumesc celor care m-au ajutat in pregatirea acestui eveniment:

Directorului artistic al Filarmonicii Oltenia, Marius Hristescu. Fara el, acest concert nu ar fi existat.

Pianistului si prof. Daniel Goiti pentru suportul tehnic :)

Pianistului Andrei Racu pentru acompaniament cu pian II (adica a jucat rolul orchestrei pentru a invata eu intrarile si ce are de cantat orcehstra in detaliu)

Loredanei Baltazar pentru ca mi-a imprumutat echipament audio de inregistrare (nu multi ar face asa ceva)

Doamnei manichiuriste al carei nume nu il cunosc pentru ca mi-a adus degetele intr-o stare cat de cat functionala, fara nicio picatura de sange-ceea ce credeti-ma ca e o dovada de mare maiestrie in meseria dumneaei, in cazul starii degetelor mele cu o zi inainte de concert.

Prietenilor care au fost prezenti si care s-au ocupat cu maxima seriozitate de toate detaliile de dinainte de concert, astfel ca eu sa am numai grija cantatului. A contat enorm.

Si nu in ultimul rand bunicului meu care a fost prezent zi si noapte oriunde am avut nevoie, in ciuda varstei inaintate pe care o are.

Libertate de exprimare versus intensitate

Cati dintre voi ati vazut pana acum un artist plangand in timp ce canta, pe scena? Pana la Hiromi eu nu am vazut niciunul, nici live, nici inregistrat...De cand am descoperit piesa asta, cu interpretarea ei, merge pe repeat, aseara vreo 6 ore, azi...tot timpul cat am stat acasa(putin, dar recuperez acum, dupa program)..si probabil va mai dura o vreme. Fata asta mi-a revolutionat, instant, perspectiva asupra actului interpretativ, in general.

Mi s-a intamplat de destule ori, sa cant si sa plang in acelasi timp, iar plansul sa se transforme la un moment dat in zambet, muzica fiind elementul care poate transforma starile in cele mai asteptate sau neasteptate feluri..insa, niciodata nu m-am gandit, pana acum, ca se poate face asta si pe scena...

La scoala, si in societate in general, suntem invatati ca nu e "potrivit" sau "frumos" sa-ti exprimi sentimentele negative, in general, in public. Trebuie sa te abtii sau sa gasesti niste modalitati mai moderate de a le transmite. Daca esti furios nu poti sa urli, daca esti trist nu poti sa plangi, daca esti deprimat nu poti sa suferi" in vazul tuturor" in cazul in care se intampla sa fii in public cand te incearca asa ceva. Explicatia nu e foarte complicata: oamenii nu vor sa participe la chestiile dureroase. Alfel sta treaba, insa, cand vine vorba de fericire, bucurie. Daca ai asa ceva in stoc, trebuie sa dai sa ajunga la toata lumea, altfel esti egoist.

Am observat in ultima vreme mai multi artisti asiatici, cu o libertate de expresie pe care nu prea o vezi la europeni, in general. Asta implica libertate in gandire, in miscare, in gestica,in mimica, in tot. Multi dintre ei sunt judecati de "tabara adversa" sau conservatoare, sa i zicem, ca fac show si ca exagereaza sau ca vor sa ia ochii cu asta..Ei bine,in mintea mea exista un mic conflict de interese, ca sa i zic asa....libertate de exprimare versus intensitatea trairii starii respective?

Pornind de la ideea ca muzica este un limbaj, adica o cale prin care poti sa te exprimi si este patentat faptul ca limbajul sonor este mult mai bogat comparativ cu cel verbal (cineva spunea ca muzica spune lucrurile pe care nu le poti rosti) pana unde putem merge cu libertatea de exprimare? trebuie sa machiem lucrurile negative, sa apara cat mai putin urate sau incomode, trebuie sa fim la locul nostru, sa nu deranjam, sa nu iesim prea mult in evidenta, in cazul in care avem de spus niste lucruri nu prea placute? Trebuie sa inghitim lacrimile, cand ele vor sa izbucneasca precum o fantana arteziana, cand ti-e lumea mai draga?

In momentul in care esti contopit total cu muzica, esti parte din vibratia ei, restul elementelor sunt doar o consecinta normala a acesteia. Fie zambet, lacrima, strambatura sau orice alt gest...este un soi de coada a cometei, capul e in alta parte, mult mai adanc....Desigur, exista si comete fara cap....dar e usor sa le deosebesti de cele reale, asa cum vezi diferenta dintre o flacara reala, care emana caldura si te frige daca o atingi si una artificiala, care functioneaza pe baza de curent electric, ca la lampile ieftine chinezesti....Diferenta o face intensitatea trairii...De multe ori mi-am pus intrebarea, cat pot sa pun intr-o interpretare de la mine, din experienta mea, cat "vine de la compozitor"? Compozitorul a "cules" muzica si a asternut-o pe hartie, la un moment dat. Interpretul o ia si o recompune, practic, respectand anumite reguli generale. Lucrul pe care trebuie sa-l respecte este sa foloseasca aceleasi sentimente, in linii mari, insa....adaptate la experienta si trairea proprie. Evident ca nu poti canta o piesa trista, debordand de veselie sau invers, dar tristetea are grade infinite de expresie. Cat la suta era compozitorul trist cand a scris, cat la suta e interpretul in momentul executiei? Cat la suta este ascultatorul receptiv la starea respectiva?

Se spune ca intensitatea trairii face interpretarea de exceptie, ceea ce e normal, pt ca molipseste si pe cel care asculta, nu-l poate lasa indiferent. Dar, cand vorbim de intensitate maxima in exprimare...unde mai incape controlul? Cum poti sa controlezi un sentiment in faza lui extrema de manifestare? Si, mai ales, care e rostul controlului?

Chilling-my Disneyland

Cand totul in jurul tau capata nunate gri spre negru, una din modalitatile de a mai inveseli un pic peisajul este sa te intorci in locurile in care ai fost fericit (nu conteaza daca o faci cu pasul sau cu gandul). Incepand din iulie 2011, Disneyland-ul meu se numeste oficial Chilling si este un satuc mic,mic pe malul Zanskarului, undeva la vreo 70 de km de Leh.
Am fost acolo pentru mai putin de 24 de ore, sa reaprovizionam un grup de turisti. Pentru mine orice ocazie de a iesi din Leh era fericirea suprema, dar asta a depasit cu mult alte fericiri asemanatoare. Drumul pana acolo l-am facut cu nasul lipit cand de geam, cand de aparat. Pur si simplu nu am avut timp sa respir de atata frumusete cata era in jurul meu;nu-mi permiteam sa pierd nicio secunda, nicio culoare a muntilor, niciun vartej al Zanskarului, stiind ca sunt numai 70 de km.(tare mi-as fi dorit sa fie asa macar vreo 200 de km)





Ajunsi la destinatie, am montat corturile si socializat cu oamenii. Partea ciudata era ca nu vedeam unde e satul, desi cica eram in Chilling...locul de campat fiind, de fapt, aproape de drum, iar satul undeva deasupra, ascuns. Ce stiam eu despre locul asta: ca de aici se face rafting pe Zanskar si ca este unul din putinele locuri in care inca se mai practica mestesugurile vechi, de genul facut vase din arama, bronz, manual.

A doua zi, mi am petrecut vreo ora, cel putin, in compania unor albine care isi luau micul dejun in tufa cu flori de langa cortul meu. Initial totul a inceput in joaca, facand poze, apoi aparatul a devenit doar un pretext pentru a lasa deoparte lumea oamenilor mari. Nu mai tin minte daca am mancat ceva in dimineatza aia, dar imi aduc aminte perfect starea cu care mi-am inceput ziua: ma simteam ca in Eden, inainte sa manance cei doi din mar. Totul era in perfecta armonie, soarele, muntii, sunetul apei, florile, albinele si toate celelalte lucruri nevazute.






Si pentru ca ziua a inceput atat de bine, nu putea sa continue decat in acelasi mod. urmat o plimbare cu un soi de tiroliana (nu stiu exact cum sa o numesc)-singura modalitate de a traversa raul pentru a intra intr-un traseu de trekking in Marka Valley. Un loc strategic, deosebit de important, mai ales pentru cei care aveau planuri mari de traversat muntii. Uneori poate lua si o zi intreaga asteptarea la punctul de trecere, iar cand o sa vedeti pozele o sa intelegeti de ce. Cu acea cutiuta mica trecea totul dincolo: oameni, oale, cratite, rucsaci, provizii de mancare, orice (cred ca mai putin cai sau magari)





Dar, cea mai mare bucurie a fost vizita in sat. Ca sa ajungi in el, tre sa urci ditamai dealul, dupa care incep drumurile inguste, tipice, ca intr-un labirint. Era atata liniste in satul asta, incat aveai impresia ca a disparut timpul. Cat am stat acolo am avut tot timpul impresia ca e duminica(desi era marti, cred)..si ca ar putea dura duminica aia...ani, daca stai acolo. Ma gandeam "cum ar fi sa fie duminica pentru vreo 2-3 ani asa?"





Cireasa de pe tort a fost, insa, vizita la unul din mestesugarii pentru care venisem eu aici. Ne-a intampinat fetita lui, Spiridusa Sefa, de care eu m-am indragostit instant si inca nu mi-a trecut. Ca si in alte situatii, toata conversatia noastra s-a desfasurat la nivel inalt de zambete si priviri pline de semnificatii. Tatal ei mi-a facut o bratara si ne-a aratat cum lucreaza si ce avutie are. Era atata linsite si placere in omul asta, cand modela metalul, incat nu-mi puteam imagina cum e posibil sa fie lumea si altfel decat e acolo. Asta e sentimentul pe care il am atunci cand ma intalnesc cu perfectiunea. Stiti senzatia aia, cand ascultati un muzician si vi se pare ca ce face el acolo e super usor si natural si ca oricine poate asa ceva? Cam asa definesc eu perfectiunea: momentul in care lucrurile apar simple, naturale si fac din tine un zambet cu doua picioare care molipseste tot in jur.












Disneyland-ul vostru care este?

copiii au talent

Pustiul acesta m-a invatat un nou mod de comunicare, prin sunete. Timp de 10-15 minute ne-am conversat prin sunete muzicale. Avea un an si ceva si era de o dezinvoltura molipsitoare. Namgyal se uita la noi uimit, probabil gandindu-se "dubiosi sunt strainii astia. fata asta a dat in mintea copiilor". Eu ii cantam scurte motive din cateva sunete, iar el ma imita perfect. Cand a venit partea cu dansatul....m-a dat pe spate total.
Asta se intampla in tabara de nomazi de la Tsomoriri