Cand totul in jurul tau capata nunate gri spre negru, una din modalitatile de a mai inveseli un pic peisajul este sa te intorci in locurile in care ai fost fericit (nu conteaza daca o faci cu pasul sau cu gandul). Incepand din iulie 2011, Disneyland-ul meu se numeste oficial Chilling si este un satuc mic,mic pe malul Zanskarului, undeva la vreo 70 de km de Leh.
Am fost acolo pentru mai putin de 24 de ore, sa reaprovizionam un grup de turisti. Pentru mine orice ocazie de a iesi din Leh era fericirea suprema, dar asta a depasit cu mult alte fericiri asemanatoare. Drumul pana acolo l-am facut cu nasul lipit cand de geam, cand de aparat. Pur si simplu nu am avut timp sa respir de atata frumusete cata era in jurul meu;nu-mi permiteam sa pierd nicio secunda, nicio culoare a muntilor, niciun vartej al Zanskarului, stiind ca sunt numai 70 de km.(tare mi-as fi dorit sa fie asa macar vreo 200 de km)
Ajunsi la destinatie, am montat corturile si socializat cu oamenii. Partea ciudata era ca nu vedeam unde e satul, desi cica eram in Chilling...locul de campat fiind, de fapt, aproape de drum, iar satul undeva deasupra, ascuns. Ce stiam eu despre locul asta: ca de aici se face rafting pe Zanskar si ca este unul din putinele locuri in care inca se mai practica mestesugurile vechi, de genul facut vase din arama, bronz, manual.
A doua zi, mi am petrecut vreo ora, cel putin, in compania unor albine care isi luau micul dejun in tufa cu flori de langa cortul meu. Initial totul a inceput in joaca, facand poze, apoi aparatul a devenit doar un pretext pentru a lasa deoparte lumea oamenilor mari. Nu mai tin minte daca am mancat ceva in dimineatza aia, dar imi aduc aminte perfect starea cu care mi-am inceput ziua: ma simteam ca in Eden, inainte sa manance cei doi din mar. Totul era in perfecta armonie, soarele, muntii, sunetul apei, florile, albinele si toate celelalte lucruri nevazute.
Si pentru ca ziua a inceput atat de bine, nu putea sa continue decat in acelasi mod. urmat o plimbare cu un soi de tiroliana (nu stiu exact cum sa o numesc)-singura modalitate de a traversa raul pentru a intra intr-un traseu de trekking in Marka Valley. Un loc strategic, deosebit de important, mai ales pentru cei care aveau planuri mari de traversat muntii. Uneori poate lua si o zi intreaga asteptarea la punctul de trecere, iar cand o sa vedeti pozele o sa intelegeti de ce. Cu acea cutiuta mica trecea totul dincolo: oameni, oale, cratite, rucsaci, provizii de mancare, orice (cred ca mai putin cai sau magari)
Dar, cea mai mare bucurie a fost vizita in sat. Ca sa ajungi in el, tre sa urci ditamai dealul, dupa care incep drumurile inguste, tipice, ca intr-un labirint. Era atata liniste in satul asta, incat aveai impresia ca a disparut timpul. Cat am stat acolo am avut tot timpul impresia ca e duminica(desi era marti, cred)..si ca ar putea dura duminica aia...ani, daca stai acolo. Ma gandeam "cum ar fi sa fie duminica pentru vreo 2-3 ani asa?"
Cireasa de pe tort a fost, insa, vizita la unul din mestesugarii pentru care venisem eu aici. Ne-a intampinat fetita lui, Spiridusa Sefa, de care eu m-am indragostit instant si inca nu mi-a trecut. Ca si in alte situatii, toata conversatia noastra s-a desfasurat la nivel inalt de zambete si priviri pline de semnificatii. Tatal ei mi-a facut o bratara si ne-a aratat cum lucreaza si ce avutie are. Era atata linsite si placere in omul asta, cand modela metalul, incat nu-mi puteam imagina cum e posibil sa fie lumea si altfel decat e acolo. Asta e sentimentul pe care il am atunci cand ma intalnesc cu perfectiunea. Stiti senzatia aia, cand ascultati un muzician si vi se pare ca ce face el acolo e super usor si natural si ca oricine poate asa ceva? Cam asa definesc eu perfectiunea: momentul in care lucrurile apar simple, naturale si fac din tine un zambet cu doua picioare care molipseste tot in jur.
Disneyland-ul vostru care este?
