TIBET-What remains of us

Din lumea copiilor III

Leh and Shanti Stupa

Leh


Shanti stupa

Din lumea copiilor II

Din lumea copiilor I

Ritualul toaletei de dimineatza a durat cel putin jumatate de ora...cel mai serios pe care l-am vazut in 30 de ani :)

Tabara de nomazi-Tsomoriri

Asta este locul unde nomazii petrec cateva saptamani pe an, langa Tsomoriri. Un loc inconjurat de munti, undeva la peste 4500 de m. Am petrecut jumatate de ora, timp suficient cat sa ma faca sa muncesc un an de zile, sa ma pot intoarce acolo , vara viitoare.
A fost o exeperienta similara cu cea de pe Stok Kangri; intr-un timp foarte scurt impresiile au fost foarte puternice si greu de tradus in cuvinte. O linsite totala, timpul se scurgea altfel, simteai perfectiunea peste tot in jurul tau. As fi vrut sa raman acolo...acum, cand sunt situatii mai dificile sau imi da tarcoale depresia, ma intorc, ma plimb printre corturi si iaci, si totul se dizolva de la sine...

Starea pe care am trait-o in acea jumatate de ora a fost climaxul intregii excursii.Nu degeaba am strabatut juma de lume pentru locul asta...nu stiu cum sa descriu senzatiile. ca sa il parafrazez pe joe black: imaginati-va fericirea pura, paradisiaca si inmultiti-o cu plus infinit si o sa va faceti o idee...pur si simplu pluteam...

Tsomoriri - In between

Prima intrebare care mi-a venit in minte cand am ajuns la Tsomoriri a fost: aici este inceputul sau sfarsitul lumii? Sau ambele?

Tsomoriri a fost motivul principal pentru care am ajuns eu in Ladakh. Totul a pornit de la o fotografie a lui Stelian Pavalache...pietrele scrise m-au fascinat atat de tare incat m-au determinat sa fac tot posibilul sa ajung acolo.
Contrar oricaror asteptari, drumul din Leh pana la Tsomoriri s-a dovedit a fi cu muuult mai dificil decat cel din Romania pana in Leh. Din prima zi in care am ajuns in Ladakh, gandurile erau indreptate non-stop spre acest loc. In fiecare zi cautam solutii sa ajung acolo, insa totul parea in van. Distanta care ma despartea de paradisul meu era de 245 de km...ceea ce mi se parea destul de sadic, daca ma gandeam ca in romania o parcurgi in 3 ore sau chiar mai putin.

Variantele si incercarile au fost mai multe: prima data, un prieten de-al lui Tsering mi-a zis ca ma poate duce el cu motorul, iar eu sa platesc benzina si cazarea. Asta inseamna pentru 3 zile, cat vroiam eu sa stau acolo, cam vreo 60 de dolari, aproximativ. Problema a fost ca motorul cu care trebuia sa plecam nu avea cauciucurile in regula, pentru drumul pe care trebuia sa-l facem noi. Ulterior am inteles si ce inseamna asta.

A doua incercare a fost cu vreo 5 zile inainte sa plec din Ladakh, cand in sfarsit gasisem 3 oameni cu care sa impart jeepul, 2 israelieni si un neamt. Am dat avansul, am stabilit ca plecam peste 2 zile, totul era minunat. Eram super fericita...In seara de dinaintea plecarii, trec pe la agentie sa vad la cat vin sa ma ia de la guest house. Tipul care se ocupa imi zice ca m-a cautat toata ziua, pentru ca israeliencei i s-a facut ff rau, a ajuns la spital, iar excursia s-a anulat. Atunci i-am zis tipului ca sa faca ce stie el, dar sa-mi gaseasca o varianta sa ajung la Tsomoriri urgent.Cand m-a vazut atat de hotarata mi-a zis ca singura optiune ar fi sa inchiriez motor si sa merg asa. Toata afacerea ajungea undeva la 60-70 de dolari. Singura problema era sa gaseasca pe cineva care sa ma duca. Am mers noi sa vorbim cu ceva prieteni de-ai lui, dupa care m-a invitat la o bere. De aici a inceput distractia. Tipul era ceva de genul rocker rebel, care traieste clipa. M-am amuzat copios timp de o bere cu filosofiile lui de viata, de genul...maine dimineatza daca am chef plecam la tsomoriri, daca nu, nu. Cand m-a dus inapoi la agentia prietenilor mei, (pot sa va spun ca am mers cu un motor demential de fain si cu un dement care il conducea :))), acestia au luat foc: ai innebunit? nu te lasam sa pleci cu copilul asta! (era un soi de concurenta intre ei, cred). Atunci eu am zis simplu: eu cel tarziu poimaine trebuie sa plec acolo, altfel nu mai am timpul necesar. Daca nu gasiti voi o solutie mai buna, voi pleca cu el. Desi nu era cea mai fericita varianta, era totusi acceptabila. Vazand oamenii ca nu glumesc (a fost singura data cand am ridicat tonul si m-am enervat putin, nu din cauza lor, ci a situatiei pur si simplu, care se incapatana sa fie imposbila) s-au mobilizat. A doua zi aveam jeepul, mai ramanea de gasit soferul. In ziua plecarii, cand am ajuns la agentie, Dorjai imi zice ca omul care trebuia sa-mi imprumute masina a trebuit sa mearga de urgenta la New Delhi, cu taica-su la spital...

A treia varianta si castigatoarea de altfel, a fost ca in modul cel mai spontan a aparut ceva var de-al lui, care era liber si putea sa ma duca, si avea si masina. In juma de ora eram in drum spre Tsomoriri. Din pacate nu am putut sta 3 zile, cum doream, ci numa juma de zi, dar in contextul ala pentru mine valora cat un an, cel putin.

Cei 245 de km i-am parcurs in 7 ore jumate, cu o masina f buna, Toyota. Drumul a fost destul de prost, cu mult nisip pe sosea in anumite zone, iar in ultima parte, vreo 20 de km de offroad. In zonele astea am inteles eu de ce nu era cea mai fericita varianta sa vii cu motorul, la momentul respectiv...












La asemenea imagini in jurul meu, va dati seama ca nu am stiut cum au trecut cele 7 ore de drum. Tot timpul eram cu ochii in stanga si in dreapta. Soferul se uita amuzat la mine cum ma minunam la fiecare schimbare de colorit(si erau dese :D )

La Tsomoriri am ajuns noaptea, pe la 10. Am inchiriat o camera si apoi am luat cina la restaurantul din sat, adica aici:





gazda noastra:



Abia asteptam sa se faca dimineatza. La 6 m-am trezit, am luat un mic dejun rapid si am mers la lac. Stiam ca am putin timp la dispozitie, pentru ca drumul de intoarcere era lung...Cele cateva ore petrecute acolo au fost dincolo de orice catalogare. Nu mai exista bine si rau. Pur si simplu era o stare de fericire si de liniste interioara deplina. Peisajul este fabulos, iti da senzatia ca nu mai ai nevoie de nimic pe lumea asta.









Pentru ca postul asta este deja foarte lung, o sa ma opresc aici. Voi scrie un post separat despre tabara de nomazi de la Tsomoriri-loc unde sper sa mi petrec vacanta de vara din 2011. :)

Stok Kangri- should I climb or should I stay....

Privind experienta Stok Kangri, acum, dupa 2 luni, as putea spune ca a fost unul din momentele in care, prin deciziile pe care a trebuit sa le iau, m-am facut brusc "om mare".

Dupa multe zile de asteptare, din cauza vremii extrem de capricioasa,a sosit si ziua mult visata. Am pornit din Stok intr-o dimineatza insorita, pe o vreme superba. Drumul pana in tabara de baza (5000m) a fost o plimbare lejera. In ultima parte, undeva de pe la 4500m am inceput sa simt putin altitudinea, dar nu in mod deosebit. Cu putin timp inainte de a ajunge in tabara de baza a inceput sa ploua, iar cand am ajuns la corturi s-a transformat in ploaie torentiala. Pe traseu sunt 2 tabere intermediare, in a doua facandu-se de obicei prima oprire, in turele organizate.












Cand am ajuns in tabara am mancat si am bagat un somn de cateva ore, pana seara pe la 8. Apoi am luat cina si am socializat cu niste englezi care urcasera in ziua respectiva. Mi-au povestit ca au trebuit sa renunte cu 300m inainte de varf, dar nu mai stiu din ce motiv. Oricum, erau foarte relaxati, beau bere si jucau carti.


tabara de baza-porterul meu si cel care se ocupa de restaurant

Plecarea pentru a doua zi a fost stabilita la ora 2 dimineatza. Urma sa urc cu un grup de 4 francezi si ghidul lor.

Zis si facut, plecat la 2 fix. Dupa primii 50 de metri am inceput sa simt cam ce inseamna altitudinea; respiratia era din ce in ce mai grea iar pulsul din ce in ce mai ridicat. Francezul care mergea in spatele meu m-a intrebat daca ma poate ajuta, eventual sa-mi mai iar din bagaj, care era un pic cam greu... Intre apa, coltari si geanta cu aparatura foto-video, am zis ca pot sa renunt temporar la ultima, astea fiind obiectele cele mai grele din rucsac. Dupa primul urcus, ghidul a zis ca ei or sa o ia inainte iar eu pot sa merg linsitita orientandu-ma dupa luminile lor. Din punctul meu de vedere a fost ok, pentru ca nu ma deranja sa merg singura, iar dupa ei oricum nu puteam sa alerg, pentru ca nu ma lasa fizicul. Singura problema a fost ca nu i-am mai ajuns din urma, si asa am ramas fara nicio poza sau inregistrare.

Drumul pana la ghetar e super simplu, curba de nivel in principal, numai ca la un moment dat cararea se pierde in bolovani, pietre, pe unde mai vezi din cand in cand cate o momaie (astea s singurele marcaje de pe acolo). Pe lumina nu e nicio probelma, dar cand esti singur pentru prima data in zona si e bezna, devine mai interesant. Mi-a placut mult senzatia, in ciuda faptului ca trebuia sa ma opresc foarte des sa respir si sa se mai linsiteasca inima. Eram foarte incantata ca o sa calc pentru prima data pe un ghetar si abia asteptam sa ajung la el. Pe drum imi puneam tot soiu de intrebari, oare pe unde e mai bine sa o iau, incercam sa i urmaresc pe cei din fata mea si sa ma orientez in functie de lumina lor, numa ca cu cat ma apropiam de ghetar parca drumul clar pe care il vazusem inainte se estompa, ca un soi de fata morgana, si tot mergeam si ghetarul ala parca se indeparta. Nu mai zic ca nu e tocmai placut sa mergi cu bocanci de iarna pe pietrele alea...e ceva similar cu ce avem noi in retezat.

Cand in sfarsit am ajuns la zapada, apare intrebarea: si acum pe unde o iau? stiam unde trebuie sa ajung, dar nu eram sigura de calea pe care trebuia sa o apuc. Urmele baietilor nu se vedeau, sub zapada nu stiam ce e si daca pot sa merg pe oriunde...Incepuse sa se lumineze, iar pana mi-am pus eu coltarii si am mai tras niste puisori de somn, pentru ca intre timp aparusera starile de somnolenta, s-a luminat de-a binelea. Vazand ca lucrurile nu stau chiar rau in jurul meu, am luat-o pe calea cea mai scurta, adica de-a dreptul spre locul de unde se incepea ascensiunea finala. Pe ghetar se merge lejer, e teren plat, numai ca starea mea fizica era din ce in ce mai problematica. Faceam 3-4 pasi, ma opream, ma asezam jos, dormeam cateva minute, iar apoi continuam, in acelasi fel... cred ca mi-a luat o ora sa traversez ghetarul, ceea ce in mod normal nu stiu daca ar dura mai mult de 15 minute, sa zic...
Zona respectiva esta inconjurata din 3 parti de munti, iar intr-o parte se vede departe in zare, pana lin Leh. In momentele in care stateam sa ma odihnesc, capul imi vuia ingrozitor si aveam senzatia ca in orice moment mi se poate sparge un vas de sange pe undeva...In ciuda starii asteia, m-am bucurat de linistea absoluta din jurul meu, o liniste cum inca n-am intalnit nicaieri...Vremea era perfecta, nimic nu se clintea in jur, iar rasaritul a fost ceva ireal de frumos.

Uitandu-ma in sus, la ce urma sa urc, a aparut dilema. Ce era acolo probabil imi lua minim 4 ore, in cel mai fericit caz, iar in starea mea de atunci, cred ca cel putin 6 ore... Judecand dupa ce se intampla in momentul respectiv, si anume ca starile de somnolenta erau din ce in ce mai puternice, iar presiunea din cap din ce in ce mai mare, a trebuit sa ma gandesc de 2 ori inainte de a merge mai departe. Baietii din fata mea urmau sa se intoarca in zona unde eram eu dupa multe ore(6-7 ore), de jos nu mai venea nimeni, deci eram singura cuc. Nu aveam nici un mijloc de comunicare si nici cu cine sa comunic. Daca mi se intampla ceva, din punct de vedere fizic...era rau. Deci fizicul tipa ca din gura de sarpe sa ma intorc in tabara. Psihicul, pe de alta parte, vroia ff mult sa continue. Practic abia de acolo in sus incepea distractia care-mi place mie, fiind o zona mai abrupta. Astfel ca timp de minute bune a fost o adevarata lupta intre psihic si fizic. Unu zicea "go!" altul "ho!" :)
Intr-un final, concluzia a fost ca e mai bine sa ma intorc in tabara de baza, cat mai am inca ceva energie si pot sa merg pe picioarele mele, iar varful oricum ramane acolo, asa ca pot sa-l vizitez alta data. In momentul in care am luat decizia, resemnandu-ma, m-am asezat in fund si m-am bucurat de ce era in jurul meu.

Partea cea mai tare din aceasta tura a fost coborarea-care nu a fost cu nimic mai usoara decat urcarea. Un traseu pe care in mod normal il cobor in mai putin de o ora, acolo l-am facut in 3 ore jumatate. Tot drumul de intoarcere a urmat tiparul 3-4 pasi-oprit-dormit-continuat, inclusiv pe ultimul deal, pe care in mod normal ai lua-o la goana. Cred ca am avut vreo 10 opriri din varful lui pana in tabara.

Odata ajunsa in tabara, vuietul din cap s-a transformat in niste dureri crunte pe care nicio pastila nu le-a putut potoli. Pur si simplu eram paralizata de durere. Tot ce am putut sa fac cat am mai stat acolo a fost sa dorm. Numa asa scapam de dureri. Porterul meu, un om deosebit, mi-a facut de mancare, mi-a strans bagajul si l-a aranjat, a avut grija de mine cu tot ce a trebuit.

Cum geanta mea foto era pe varf..a trebuit sa stau sa o astept. Baietii au ajuns sus, insa s-au plans ca ghidul i-a grabit ff tare, din cauza vremii care era ff schimbatoare, de altfel a si nins de vreo 2 ori (o ninsoare am prins-o si eu, iar alta a fost mai tarziu). Imi spuneau ca li s-a parut ff greu, din cauza zapezii care nu era foarte buna, si ca inainte se pregatisera intens timp de o luna, pentru tura asta, deci nu erau chiar pantofari...

La coborare, dupa ce am ajuns la 4000m, durerile au inceput sa se domoleasca si sa dispara de tot, insa cum aveam de urcat o panta cat de mica, imediat pulsul crestea.

Cam asta a fost aventura.


Stok Kangri

A fost prima data cand am fost pusa in situatia de a ma gandi la viata mea, ca ar putea fi pusa in pericol, daca nu iau deciziile cu simt maxim de raspundere. Pur si simplu simteam ca-mi fortez norocul daca trec peste semnalele pe care le transmitea corpul.
Cel mai dificil a fost sa trec peste faptul ca sunt pe un traseu super usor, si ca nu pot sa-l fac din motive fizice.
In momentul in care am acceptat ideea ca cel mai bine e sa ma intorc, pur si simplu dorinta de a ajunge in varf s-a risipit. Eram super fericita ca am ajuns pana acolo, ca sunt in mijlocul unui miracol, ca pana la urma un vis care in urma cu 4 ani parea ceva de domeniul fantasticului, a devenit realitate. Mai mult decat atat, aveam puternicul sentiment ca ma voi intoarce acolo, cu siguranta, asa ca nu avea rost sa risc inutil...