Cand spun Viena, prima imagine care-mi vine in minte este din secolul XVIII; in noapte se aude tropotul cailor care aduc la palat diverse printese, contese, printi, etc, si nu in ultimul rand pe Mozart sau Beethoven. Un Mozart vesel, cu rasul lui din Amadeus cu pofta de viata si energia sa, un Beethoven in fata caruia regele trebuie sa se inchine.
Dupa cum spuneam mai demult intr-un post, e timpul sa merg acasa. Asta seara am avut confirmarea cazarii si asa incet, dar sigur un vis va deveni realitate, ceea ce mi demonstreaza inca o data, daca mai era cazul, ca daca vreau ceva intr-adevar , pot.:) Marti, cel tarziu sper sa rezolv si cu transportul. Deja incep sa numar zilele, aproape ca nu-mi pasa ca in vacanta asta eu trebuie sa stau sa studiez la pian, cat de mult posibil, pentru ca in 12 ianuarie am recital si program greu. Dar gandul ca o sa ma plimb iar prin curtile palatelor si pe strazi unde oameni imbracati in Paganini sau Mozart te incanta cu arta lor, ca o sa simt iar parfumuri rafinate in metrou, pe strazi, in cafenele, peste tot , o sa vad oameni imbracati cu muuuult bun gust, civilizati, care nu merg pe pistele de biciclete ,vanzatoare care iti zambesc , imi da energie, forta sa muncesc la maximum posibil pana plec. Nici nu ma gandesc cum o sa fiu cand ma intorc, o sa aflati probabil atunci.:)
Orasul asta este primul care mi-a impus cum sa ma imbrac, eu fiind o persoana care de obicei se imbraca dupa cum are chef. Ei bine, acest oras m-a facut sa vreau sa ma imbrac numai intr-un anumit fel si anume elegant(pe cat era posibil). Daca as fi mers in centru in blugi si polar sau mai stiu eu ce imbracaminte sport, aveam senzatia ca il jignesc, ca nu ii acord respectul cuvenit, iar daca ma uitam la oamenii din jur, m-as fi simtit ca o salbatica aterizata in civilizatie( nu ca nu mi-ar placea salbaticia, dar acolo pur si simplu nu se potrivea in cadru). Un mic detaliu: intr-o seara ploua torential, la concertul la care vroiam sa merg nu am mai gasit bilet asa ca a trebuit sa ma plimb prin ploaie; la un moment dat am intrat intr-un pub f dragut, unde la baie aveau un aparat care vindea crema de maini si unu care vindea prezervative(era 2 euro bucata :D)
Tot orasul asta este primul care m-a facut sa simt muzica la o intensitate mult peste ceea ce traisem pana sa ajung acolo. Toata perioada cat am stat acolo, am "auzit" muzica in capul meu, non-stop, in cea mai mare parte clasica. In general ascult multa muzica, iar cand nu ascult imi suna in cap diverse, dar acolo era cu mult peste "norma". Cand puneam mana in pian, orice as fi cantat avea o incarcatura emotionala care-mi facea pielea de gaina, erau fiori permanenti pe sira spinarii, fiecare sunet parca ma curenta prin intensitatea lui. Nimic nu-mi mai parea greu, sau fara sens , totul curgea, venea ca de la sine, as fi stat la pian non stop. Acolo am cantat "altfel" si am aflat ca pot muuult mai mult decat credeam; a fost un moment de rascruce. Acum stiu ca limitele mele de fapt nu le cunosc si ca depinde numai de mine cat de departe pot ajunge. Acest fapt s-a confirmat ulterior prin ceea ce am realizat anul asta.
Sper ca in vizita asta sa vad cele doua palate, sa vad casa lui Beethoven, sa merg in cartierul muzeelor, in cluburi musai (noaptea), sa-mi cumpar carti, cu alte cuvinte nu vreau sa dorm aproape deloc in cele 3 zile(hihih, Ramo....vezi ce te asteapta :P). Vreau sa ma rasfat cat de mult posibil, sa ma simt cum in romania mai greu ar fi posibil, adica o lady intre aristocrati.Wikipedia zice despre cuvantul asta urmatoarele: Cuvântul grec antic aristocraţie defineşte un regim politic în care "conduceau cei mai buni". Nu m-am gandit pana acum care e definitia lui, dar se pare ca nu degeaba imi place mie asa mult. :) Pentru mine cuvantul asta defineste Viena.
Dar, pana la Viena , vine Fagarasul peste 2 zile. Un alt vis pe cale sa devina realitate.
Keep on dreamin' !
miercuri, 26 noiembrie 2008
miercuri, 19 noiembrie 2008
Pauza V
"Unii cauta tratamentul pentru HIV, altii viseaza sa descopere teleportarea. E de inteles, fiecare incearca sa ajute omenirea cum poate.
Contributia mea, deloc modesta, se numeste, Pauza V
.
O data pe saptamana, in timpul programului de lucru (ora 12 este perfecta), pleci de la serviciu sa te intalnesti cu prietenii la o cafea, un ceai sau o narghilea.
Public tinta: cei care lucreaza minim 8 ore pe zi, dar pentru care banii si cariera nu sunt singurele lucruri importante.
Puteti incerca, iar daca nu va place cum suna Pauza V, puteti sa ii ziceti Pauza Vasile
"(luat de pe forumul Urma).
Chestia asta era spusa acum 3 ani. Mi-a placut ideea , dar nu am pus-o in aplicare la vremea respectiva, cel putin nu in Bucuresti, cum au facut cei de pe Urma.
Dar, cat am fost prin Cluj, adica vreo 2 ani ...faceam treaba asta sistematic, ca ceva necesar si extrem de placut. Fiind oarecum in vizita pe acolo, cel putin un weekend pe luna, stateam in facultate de la 7-22, de obicei. Singurele pauze erau cele de masa si "pauza V" in care mergeam si beam o cafea intr-un loc dragut, sa-mi reincarc bateriile(cam 2 ore pe zi, maxim). Ce m-a surprins in anii respectivi a fost faptul ca niciodata nu am resimtit oboseala cum o resimt in bucuresti. Munceam mult, intens, faceam in 2 zile cat nu reuseam in 5 in bucuresti, dar o faceam cu placere. Ma bucuram de fiecare clipa, storceam tot ce puteam din ea. Pauza V era momentul "meu" in care ma relaxam, neuronii se odihneau, eu savuram o cafea buna, stand tolanita pe perne, ascultand o muzica buna. Tin minte ca o data era sa adorm in Insomnia(locul preferat). Dupa 8 ore de munca , masa de pranz a pus capacu, mancarea buna da nastere la somn, deh, si urma ca mai pe seara sa am cursul de pian(nu se stia ora), asa ca am cerut o cafea cat se poate de tare si mare, sa pot sa-mi tin ochii deschisi. Probabil ca eram foarte expresiva,pentru ca tipa care m-a servit mi-a adus-o foarte repede. Dupa aceasta pauza au urmat inca vreo 4 ore de studiu si 2 ore de curs( de la 21-23). Ce cantam eu la ora aia...va puteti imagina ca nu era tocmai maximul potentialului meu. Cand am iesit din conservator nu mai vedeam pe unde merg, si nu era din cauza intunericului. Asta cred ca a fost maximul de lucru intr-o zi. Poate de asta si acea pauza mi-a ramas puternic intiparita in memorie. Si acum simt senzatiile de atunci si imi aduc aminte fiecare minut petrecut in insomnia.
De obicei in pauza v mai intrau si o plimbare prin parcul mare sau pe cetatuie, un tur rapid prin centru , pe stradute(mor dupa stradutele mici, cochete, cu case colorate si magazine ascunse in curti), de fiecare data descopeream ceva nou: o casa, o biserica, un magazin, orice.
Acum 2 zile am avut prima mea pauza V in bucuresti. Eram la conservator si dupa vreo 6 ore de munca s-a ivit o ora libera. Am mancat rapid o ciorba buna la un restaurant in apropiere, dupa care mi-am zis ca merit o cafea buna intr-un loc dragut. (doar muncisem toata dimineatza). Locuri dragute sunt destule pe langa ateneu, dar cam piperate. In ciuda faptului ca nu stateam tocmai bine cu finantele m-am hotarat la cafepedia. Era un loc de care auzisem de multa vreme si trecusem pe langa el de multe ori, dar atat. Ma asteptam sa fie scump, dar am avut o surpriza, placuta: cu 6 lei am baut o cafea mare si buna.:) Atmosfera , insa, era de milioane. Cald, intim, cu bun gust, cu personalitate, cu muzica buna, oameni placuti privirii. Parca m-am intors in timp, in Cluj(casa seamana f mult cu insomnia). Am stat jumatate de ora, dar asa am trait fiecare minut, ca parca as fi stat o ora, lejer...si m-am si odihnit ca si cand as fi stat mai mult. A fost un refresh f bine venit, ma simteam ca noua, iar urmatoarele 4 ore de munca au trecut pe neobservate.
Cred ca aceasta pauza V ar trebui introdusa obligatoriu in programul de munca. Stiu ca ea exista sub forma de pauza de masa, dar nu cred ca este tratata cu respectul si importanta cuvenite. Daca as fi director le-as crea angajatilor o pauza V, de o ora, in care sa se relaxeze , sa-si incarce bateriile ca sa mai poata lucra apoi nush cate ore la un randament cat mai mare. Cred ca aceasta pauza este un respect fata de propria persoana, la care corpul, mintea iti vor raspunde totdeauna favorabil. Daca noi nu ne respectam persoana, atunci cum putem sa le cerem celorlalti sa o faca? Multi renunta la pauza de masa ca sa rezolve nush ce lucruri urgente, dead line uri si alte chestiide genu. In afara nu prea gasesti asa ceva. Pauza e sfanta( e drept ca si celeltalte obligatii sunt sfinte, nu numai drepturile), poa sa pice bomba atomica, finalndezu, englezu sau francezu nu se misca de la masa.
Eu m-am hotarat ca in fiecare marti sa am o pauza v in cafepedia sau alte locuri dragute din apropierea conservatorului. Pana atunci ar fi binevenit si un pui de somn.:)
Contributia mea, deloc modesta, se numeste, Pauza V
.O data pe saptamana, in timpul programului de lucru (ora 12 este perfecta), pleci de la serviciu sa te intalnesti cu prietenii la o cafea, un ceai sau o narghilea.
Public tinta: cei care lucreaza minim 8 ore pe zi, dar pentru care banii si cariera nu sunt singurele lucruri importante.
Puteti incerca, iar daca nu va place cum suna Pauza V, puteti sa ii ziceti Pauza Vasile
"(luat de pe forumul Urma).Chestia asta era spusa acum 3 ani. Mi-a placut ideea , dar nu am pus-o in aplicare la vremea respectiva, cel putin nu in Bucuresti, cum au facut cei de pe Urma.
Dar, cat am fost prin Cluj, adica vreo 2 ani ...faceam treaba asta sistematic, ca ceva necesar si extrem de placut. Fiind oarecum in vizita pe acolo, cel putin un weekend pe luna, stateam in facultate de la 7-22, de obicei. Singurele pauze erau cele de masa si "pauza V" in care mergeam si beam o cafea intr-un loc dragut, sa-mi reincarc bateriile(cam 2 ore pe zi, maxim). Ce m-a surprins in anii respectivi a fost faptul ca niciodata nu am resimtit oboseala cum o resimt in bucuresti. Munceam mult, intens, faceam in 2 zile cat nu reuseam in 5 in bucuresti, dar o faceam cu placere. Ma bucuram de fiecare clipa, storceam tot ce puteam din ea. Pauza V era momentul "meu" in care ma relaxam, neuronii se odihneau, eu savuram o cafea buna, stand tolanita pe perne, ascultand o muzica buna. Tin minte ca o data era sa adorm in Insomnia(locul preferat). Dupa 8 ore de munca , masa de pranz a pus capacu, mancarea buna da nastere la somn, deh, si urma ca mai pe seara sa am cursul de pian(nu se stia ora), asa ca am cerut o cafea cat se poate de tare si mare, sa pot sa-mi tin ochii deschisi. Probabil ca eram foarte expresiva,pentru ca tipa care m-a servit mi-a adus-o foarte repede. Dupa aceasta pauza au urmat inca vreo 4 ore de studiu si 2 ore de curs( de la 21-23). Ce cantam eu la ora aia...va puteti imagina ca nu era tocmai maximul potentialului meu. Cand am iesit din conservator nu mai vedeam pe unde merg, si nu era din cauza intunericului. Asta cred ca a fost maximul de lucru intr-o zi. Poate de asta si acea pauza mi-a ramas puternic intiparita in memorie. Si acum simt senzatiile de atunci si imi aduc aminte fiecare minut petrecut in insomnia.
De obicei in pauza v mai intrau si o plimbare prin parcul mare sau pe cetatuie, un tur rapid prin centru , pe stradute(mor dupa stradutele mici, cochete, cu case colorate si magazine ascunse in curti), de fiecare data descopeream ceva nou: o casa, o biserica, un magazin, orice.
Acum 2 zile am avut prima mea pauza V in bucuresti. Eram la conservator si dupa vreo 6 ore de munca s-a ivit o ora libera. Am mancat rapid o ciorba buna la un restaurant in apropiere, dupa care mi-am zis ca merit o cafea buna intr-un loc dragut. (doar muncisem toata dimineatza). Locuri dragute sunt destule pe langa ateneu, dar cam piperate. In ciuda faptului ca nu stateam tocmai bine cu finantele m-am hotarat la cafepedia. Era un loc de care auzisem de multa vreme si trecusem pe langa el de multe ori, dar atat. Ma asteptam sa fie scump, dar am avut o surpriza, placuta: cu 6 lei am baut o cafea mare si buna.:) Atmosfera , insa, era de milioane. Cald, intim, cu bun gust, cu personalitate, cu muzica buna, oameni placuti privirii. Parca m-am intors in timp, in Cluj(casa seamana f mult cu insomnia). Am stat jumatate de ora, dar asa am trait fiecare minut, ca parca as fi stat o ora, lejer...si m-am si odihnit ca si cand as fi stat mai mult. A fost un refresh f bine venit, ma simteam ca noua, iar urmatoarele 4 ore de munca au trecut pe neobservate.
Cred ca aceasta pauza V ar trebui introdusa obligatoriu in programul de munca. Stiu ca ea exista sub forma de pauza de masa, dar nu cred ca este tratata cu respectul si importanta cuvenite. Daca as fi director le-as crea angajatilor o pauza V, de o ora, in care sa se relaxeze , sa-si incarce bateriile ca sa mai poata lucra apoi nush cate ore la un randament cat mai mare. Cred ca aceasta pauza este un respect fata de propria persoana, la care corpul, mintea iti vor raspunde totdeauna favorabil. Daca noi nu ne respectam persoana, atunci cum putem sa le cerem celorlalti sa o faca? Multi renunta la pauza de masa ca sa rezolve nush ce lucruri urgente, dead line uri si alte chestiide genu. In afara nu prea gasesti asa ceva. Pauza e sfanta( e drept ca si celeltalte obligatii sunt sfinte, nu numai drepturile), poa sa pice bomba atomica, finalndezu, englezu sau francezu nu se misca de la masa.
Eu m-am hotarat ca in fiecare marti sa am o pauza v in cafepedia sau alte locuri dragute din apropierea conservatorului. Pana atunci ar fi binevenit si un pui de somn.:)
luni, 17 noiembrie 2008
Cand mojo se intoarce...
Totul merge ca pe roate. Cel putin o vreme. Am carcotit eu ca a plecat cand nu trebuia si asa mai departe, dar si de cand s-a intors...recupereaza intens.
Week-endul asta a fost plin de de toate. Am ramas cu senzatia ca am facut multe lucruri(un sentiment foarte rar in ultima perioada).In 2 zile am invatat la pian cat n-am reusit intr-o luna si nu am stat 7 -10 ore cum ar fi fost normal, ci doar 3 jumate, maxim/zi.(inca ma surprind capacitatile mele de invatare), am iesit in club(pana dimineatza, cum n am mai stat de nush cand), am platit si diverse facturi care nu ajung niciodata sa le platesc la timp(*asa se face ca am avut cablul taiat de aproape o luna), am fost la chilipirim , cumparat carti eftene si bune(Freud-Interpretarea viselor si Vis si telepatie-am eu o nelamurire mare cu visele si cu ce vor ele de la viata mea) si , partea cea mai frumoasa a weekendului a venit aseara, cand am primit un semi-cadou,(adica o achizitie f buna) o pereche de clapari Rossignol. Cand am vazut claparii primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca asta e un semn:iarna asta trebuie sa schiez. In curand o sa primesc si schiurile...intamplator sau nu, sunt cele pe care am invatat prima data sa schiez.
Activitatile in sine nu sunt nush ce scofala, ba chiar ar trebui sa fie obisnuite(mai putin claparii-cadou), dar sentimentul ca lucurile merg cum trebuie, ca ceea ce-mi pun in cap sa fac iese ca la comanda, ca-mi apar in cale diverse lucruri care cred ca imi vor influenta viata in viitorul apropiat mi-au redat increderea in propriile forte sau mai bine zis mi-au amintit ca daca vreau sa fac ceva,reusesc.
Legat de capacitatea de invatare....in principiu cred ca sunt o persoana cat se poate de normala, care in ultimii ani din lipsa de timp a invatat sa-si eficientizeze putinul timp la maximum posibil. Senzatia principala e ca asimilezi informatia cat mai multa pe secunda cu cat mai multe detalii. Parca simt toti neuronii cum lucreaza, ca niste furnici, fiecare cu rolul lui bine determinat, foarte activ; e o forfota generala, un du-te vino organizat. Daca inainte invatam mai intai notele simple, fara sa le asociez neaparat intensitati, caractere, culori, acum totul porneste invers, de la continut la forma(de la general la detaliu). Probabil din cauza concentrarii puternice nici nu mai rezist multe ore, cum era altadata. Ceea ce ma intreb eu este: oare pana unde poate merge aceasta eficientizare? constat cu fiecare an care trece sau mai bine zis...cu fiecare provocare, ca limitele(care credeam eu ca sunt) sunt mai departe decat pareau. Oricum ar fi , senzatia pe care o ai cand le depasesti face tot efortul depus.
Sambata seara am fost prima data in Control, un club relativ nou si interesant, as zice. Ceea ce mi-a atras atentia acolo a fost diversitatea personajelor. Nu stiu sa mai fi fost in vreun loc in romania unde sa vad oameni atat de diversi la un loc: de la oameni in trening la tipi machiati, stil anii '80(nush daca are vreo denumire stilu asta, probabil ca da, dar mie nu mi vine in minte acum)de la oameni tineri la oameni mai seriosi, sa zicem, ce sa mai , o gama larga de personalitati. Mi-a placut chestia asta. Si mi-a mai placut ca e ffff mare;daca vrei sa dansezi -ai ring, problema e ca muzica nu e foarte dansanta (abia dupa ora 3 a devenit mai aproape de ce vroiam eu) daca vrei sa stai mai in liniste si in fotolii, ai un loc special pt asta, nu e fum mult, preturile sunt rezonabile, nu e inghesuiala. Probabil voi mai merge pe acolo, dar cine stie cand...
Despre targul chilipirim am aflat intamplator(bine ca in timp util). De ceva vreme vroiam sa-mi cumpar cartea cu interpretarea viselor, dar cum e mult prea scumpa pt buzunaru unui profesor....a trebuit sa astepte un chilipir...si chilipiru a venit. Acum sper ca dupa ce o sa o citesc poate ma lamuresc si io , macar putin, ce e cu visele. Viata mea onirica e cel putin la fel de palpitanta ca cea reala, ba uneori o intrece. Poate voi face o categorie speciala pentru vise, ma mai gandesc.
Dupa cum ziceam ..claparii si schiurile care vor veni..is semn clar ca anul asta o sa invat sa schiez biine. Ceea ce mi s-a parut f interesant a fost momentul in care au aparut. Ma gandeam de ceva vreme ca iarna asta pe langa turele de munte, normale, as vrea sa invat sa schiez bine, deci sa "sacrific" niste weekenduri pt activitatea asta. Bineinteles ca aparea problema banilor, inchiriatul echipamentului, statul in predeal sau sinaia sau pe unde o mai fi, motive suficiente ca sa renunt si sa o iau la deal, ca e mai ieftin si mai la indemana(intr-o oarecare masura). Acum chiar nu mai am niciun motiv sa ma sustrag :), ceea ce ma bucura, pt ca imi place schiul(chiar daca din cauza lui nu m-am catarat aproape 8 luni).
Astept cu interes sa vad ce-mi rezerva viitorul si cum activitatile din weekendul asta il vor influenta(sunt convinsa de asta).
Week-endul asta a fost plin de de toate. Am ramas cu senzatia ca am facut multe lucruri(un sentiment foarte rar in ultima perioada).In 2 zile am invatat la pian cat n-am reusit intr-o luna si nu am stat 7 -10 ore cum ar fi fost normal, ci doar 3 jumate, maxim/zi.(inca ma surprind capacitatile mele de invatare), am iesit in club(pana dimineatza, cum n am mai stat de nush cand), am platit si diverse facturi care nu ajung niciodata sa le platesc la timp(*asa se face ca am avut cablul taiat de aproape o luna), am fost la chilipirim , cumparat carti eftene si bune(Freud-Interpretarea viselor si Vis si telepatie-am eu o nelamurire mare cu visele si cu ce vor ele de la viata mea) si , partea cea mai frumoasa a weekendului a venit aseara, cand am primit un semi-cadou,(adica o achizitie f buna) o pereche de clapari Rossignol. Cand am vazut claparii primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca asta e un semn:iarna asta trebuie sa schiez. In curand o sa primesc si schiurile...intamplator sau nu, sunt cele pe care am invatat prima data sa schiez.
Activitatile in sine nu sunt nush ce scofala, ba chiar ar trebui sa fie obisnuite(mai putin claparii-cadou), dar sentimentul ca lucurile merg cum trebuie, ca ceea ce-mi pun in cap sa fac iese ca la comanda, ca-mi apar in cale diverse lucruri care cred ca imi vor influenta viata in viitorul apropiat mi-au redat increderea in propriile forte sau mai bine zis mi-au amintit ca daca vreau sa fac ceva,reusesc.
Legat de capacitatea de invatare....in principiu cred ca sunt o persoana cat se poate de normala, care in ultimii ani din lipsa de timp a invatat sa-si eficientizeze putinul timp la maximum posibil. Senzatia principala e ca asimilezi informatia cat mai multa pe secunda cu cat mai multe detalii. Parca simt toti neuronii cum lucreaza, ca niste furnici, fiecare cu rolul lui bine determinat, foarte activ; e o forfota generala, un du-te vino organizat. Daca inainte invatam mai intai notele simple, fara sa le asociez neaparat intensitati, caractere, culori, acum totul porneste invers, de la continut la forma(de la general la detaliu). Probabil din cauza concentrarii puternice nici nu mai rezist multe ore, cum era altadata. Ceea ce ma intreb eu este: oare pana unde poate merge aceasta eficientizare? constat cu fiecare an care trece sau mai bine zis...cu fiecare provocare, ca limitele(care credeam eu ca sunt) sunt mai departe decat pareau. Oricum ar fi , senzatia pe care o ai cand le depasesti face tot efortul depus.
Sambata seara am fost prima data in Control, un club relativ nou si interesant, as zice. Ceea ce mi-a atras atentia acolo a fost diversitatea personajelor. Nu stiu sa mai fi fost in vreun loc in romania unde sa vad oameni atat de diversi la un loc: de la oameni in trening la tipi machiati, stil anii '80(nush daca are vreo denumire stilu asta, probabil ca da, dar mie nu mi vine in minte acum)de la oameni tineri la oameni mai seriosi, sa zicem, ce sa mai , o gama larga de personalitati. Mi-a placut chestia asta. Si mi-a mai placut ca e ffff mare;daca vrei sa dansezi -ai ring, problema e ca muzica nu e foarte dansanta (abia dupa ora 3 a devenit mai aproape de ce vroiam eu) daca vrei sa stai mai in liniste si in fotolii, ai un loc special pt asta, nu e fum mult, preturile sunt rezonabile, nu e inghesuiala. Probabil voi mai merge pe acolo, dar cine stie cand...
Despre targul chilipirim am aflat intamplator(bine ca in timp util). De ceva vreme vroiam sa-mi cumpar cartea cu interpretarea viselor, dar cum e mult prea scumpa pt buzunaru unui profesor....a trebuit sa astepte un chilipir...si chilipiru a venit. Acum sper ca dupa ce o sa o citesc poate ma lamuresc si io , macar putin, ce e cu visele. Viata mea onirica e cel putin la fel de palpitanta ca cea reala, ba uneori o intrece. Poate voi face o categorie speciala pentru vise, ma mai gandesc.
Dupa cum ziceam ..claparii si schiurile care vor veni..is semn clar ca anul asta o sa invat sa schiez biine. Ceea ce mi s-a parut f interesant a fost momentul in care au aparut. Ma gandeam de ceva vreme ca iarna asta pe langa turele de munte, normale, as vrea sa invat sa schiez bine, deci sa "sacrific" niste weekenduri pt activitatea asta. Bineinteles ca aparea problema banilor, inchiriatul echipamentului, statul in predeal sau sinaia sau pe unde o mai fi, motive suficiente ca sa renunt si sa o iau la deal, ca e mai ieftin si mai la indemana(intr-o oarecare masura). Acum chiar nu mai am niciun motiv sa ma sustrag :), ceea ce ma bucura, pt ca imi place schiul(chiar daca din cauza lui nu m-am catarat aproape 8 luni).
Astept cu interes sa vad ce-mi rezerva viitorul si cum activitatile din weekendul asta il vor influenta(sunt convinsa de asta).
miercuri, 12 noiembrie 2008
Ce vor femeile?
Cred ca intrebarea asta e prezenta in mintea tuturor indiferent de sex. Problema cu raspunsul este cat de sincer poti fi cu tine insuti cand raspunzi. Mediul inconjurator, societatea te-au format intr-o anumita maniera, mai mult sau mai putin elevata, asta implicand si o indepartare de propria persoana, mai mare sau mai mica. Am constatat cu ocazia a diverse experiente ca oamenii de multe ori uita sau le e teama sa recunoasca ce vor ei de fapt, ba mai rau de atat nici nu mai incearca sau le e frica sa se gandeasca la ce vor ei cu adevarat, pentru ca le e teama de ce ar zice ceilalti daca ar sti(asta e chiar jalnic).
Ce poate dori o femeie de la un barbat?
Primul care actioneaza intr-o relatie in care sunt implicati doi oameni de sexe opuse este instinctul. El poate reactiona pozitiv ...sau nu, dar cu siguranta spune ceva si are un rol extrem de important. Cu el nu prea e loc de tocmeala, fie ca ne place sau nu sa recunoastem asta. Cu cat incercam sa ignoram mai mult partea "animalica" din noi cu atat problemele cresc. Pentru ca un om sa functioneze normal are nevoie de mancare, apa, somn si sex. Daca unul din elementele astea lipseste sau e de proasta calitate, atunci omul se imbolnaveste. (ganditi-va la o mancare alterata, o apa infestata , un somn plin de cosmaruri sau o partida de sex nesatisfacatoare). Inainte de toate suntem supusi legilor naturii, ca toate celelalte animale. Faptul ca noi suntem pe o treapta superioara, datorita ratiunii, reprezinta un avantaj in sensul ca putem sa upgradam lucrurile de baza, dar nu sa le schimbam sau sa ne facem ca nu exista pentru ca noi suntem elevati. Orice om , oricat ar fi el de genial, deosebit, elitist, pentru a functiona/exista are nevoie de aceasta baza "primitiva".
Privind din aceasta perspectiva, barbatul reprezinta puterea, dominantul, adica ceea ce are nevoie femeia pentru a se simti in siguranta , protejata. Inainte de toate el trebuie sa-si dovedeasca masculinitatea, trebuie sa-i ofere femeii dovada faptului ca poate sa o protejeze si, poate mia important decat asta , ca e capabil sa-i faca copii( o alta cerinta care tine de natura).
Daca acest nivel de baza nu functioneaza cum trebuie, atunci totul se clatina.
Un profesor de la facultate ne tot repeta: trebuie gasita norma, pentru a putea aprecia exceptiile. Acestea trebuie sa se raporteze la ceva normal, previzibil, stiut, pentru a fi observate. Ca exemplu concret: pentru a intelege maestria lui Bach in arta fugii, trebuie sa stii ce e aia o fuga si cum se scrie, scolareste sa zicem. Cand ai vazut modelul de fuga, tiparul, atunci poti sa observi exceptiile si inovatiile lui Bach. In plus, toti marii compozitori arata intotdeauna in lucrarile lor modelul intial, "norma", e un fel de a zice" uitati ca stiu care e tiparul, dar vreau mai mult de atat".
Urmatorul nivel(level 1) este "challenge"ul, despre care am mai vorbit. Aici lucrurile se complica si se diversifica foarte mult. Scanteia creata de instinct trebuie sa se transforme in flacara, adica pasiune. Se cauta lucrurile comune, pasiunile comune, lucrurile care se completeaza, cu alte cuvinte cei doi incep sa se cunoasca. In aceasta perioada , de "joc" sau de "vanatoare" fiecare parte trebuie sa-si puna in valoare calitatile si sa-i lase libertate celuilalt. Nu sunt indicate "cereri" autoritare, obligatii, santaje "sentimentale", in niciun caz nu trebuie sa-l fortezi pe celalalt sa-ti faca pe plac. Pentru mine aceasta perioada a "cunoasterii" e cea mai palpitanta, are un farmec aparte, unic de fiecare data. Inca nu-l cunosti pe celalalt, esti atent la fiecare reactie, jocul sugestiei, al insinuarilor, al provocarilor te tine conectat non-stop la el/ea, stai si-ti bati capul cu "ce a vrut sa zica", absorbi totul, misterul pluteste peste tot si in tot. Daca ingredientele celor doua individualitati sunt compatibile, atunci timpul le va transforma in chestia aia atat de pretioasa dupa care alearga toata lumea, iubirea, adica next level.
La acest nivel ajungi , in timp, sa-l cunosti pe cel de langa tine aproape la fel de bine ca pe tine insuti, sa anticipezi reactii, sa-l tratezi ca pe o parte componenta din tine, cu tot ceea ce implica asta: grija permanenta sa-i fie bine, respect, afectiune, loialitate, pretentii de autodepasire, de evolutie(asta luand in considerare ca individul are asemenea pretentii de la el). Marea capcana in aceasta etapa este aceea de a renunta la individualitatea ta in favoarea celuilalt, de a deveni dependent de "cealalta jum,atate".
Personal cred ca iubirea creaza starea exceptionala care inconjoara individualitatea ta,"norma" , o face sa straluceasca, sa infloreasca, sa se deschida, dar ramanand totusi , in esenta, acceasi. Aceasta individualitate este de multe ori catalogata "egoism" ,"te gandesti numai la tine, nu vrei sa faci cum vreau eu", " te folosesti de mine pentru una sau alta", etc....Ideea este ca in momentele alea daca "egoistul" cedeaza pentru a-i dovedi celuilalt ca de fapt nu e asa...acest lucru isi va arata reversul mai devreme sau mai tarziu, pentru ca atata timp cat incerci sa obtii ceva prin forta, acea forta se va intoarce impotriva ta, intr-un fel sau altul.
De multe ori femeile spun despre barbati..."e un porc" , uite ce mi-a facut, etc...
Eu ii impart in 2 mari categorii: porci si tantalai.
Definitia porcului : barbatul puternic, care isi impune autoritatea, nu cedeaza usor presiunilor, care din cand in cand iti arata ca poate fi si "uman" asa cum vrei tu, sensibil, atent, etc., dar iti aduce aminte ca el e "barbatul"
Definitia tantalaului: barbatul slab, complexat, care se plange tot timpul, cerseste atentie, provoaca mila, vrea sa "imite" sensibilitatea feminina, sperand ca in felul asta o castiga pe ea, ceva de genu" uite eu nu sunt porc ca altii, sunt sensibil", de parca ea ar vrea o femeie cu care sa-si imparta existenta.
Personal prefer ,de departe, prima categorie.
Pe tema asta se poate scrie la nesfarsit. Deocamdata ma opresc aici.
Follow your instinct!
Ce poate dori o femeie de la un barbat?
Primul care actioneaza intr-o relatie in care sunt implicati doi oameni de sexe opuse este instinctul. El poate reactiona pozitiv ...sau nu, dar cu siguranta spune ceva si are un rol extrem de important. Cu el nu prea e loc de tocmeala, fie ca ne place sau nu sa recunoastem asta. Cu cat incercam sa ignoram mai mult partea "animalica" din noi cu atat problemele cresc. Pentru ca un om sa functioneze normal are nevoie de mancare, apa, somn si sex. Daca unul din elementele astea lipseste sau e de proasta calitate, atunci omul se imbolnaveste. (ganditi-va la o mancare alterata, o apa infestata , un somn plin de cosmaruri sau o partida de sex nesatisfacatoare). Inainte de toate suntem supusi legilor naturii, ca toate celelalte animale. Faptul ca noi suntem pe o treapta superioara, datorita ratiunii, reprezinta un avantaj in sensul ca putem sa upgradam lucrurile de baza, dar nu sa le schimbam sau sa ne facem ca nu exista pentru ca noi suntem elevati. Orice om , oricat ar fi el de genial, deosebit, elitist, pentru a functiona/exista are nevoie de aceasta baza "primitiva".
Privind din aceasta perspectiva, barbatul reprezinta puterea, dominantul, adica ceea ce are nevoie femeia pentru a se simti in siguranta , protejata. Inainte de toate el trebuie sa-si dovedeasca masculinitatea, trebuie sa-i ofere femeii dovada faptului ca poate sa o protejeze si, poate mia important decat asta , ca e capabil sa-i faca copii( o alta cerinta care tine de natura).
Daca acest nivel de baza nu functioneaza cum trebuie, atunci totul se clatina.
Un profesor de la facultate ne tot repeta: trebuie gasita norma, pentru a putea aprecia exceptiile. Acestea trebuie sa se raporteze la ceva normal, previzibil, stiut, pentru a fi observate. Ca exemplu concret: pentru a intelege maestria lui Bach in arta fugii, trebuie sa stii ce e aia o fuga si cum se scrie, scolareste sa zicem. Cand ai vazut modelul de fuga, tiparul, atunci poti sa observi exceptiile si inovatiile lui Bach. In plus, toti marii compozitori arata intotdeauna in lucrarile lor modelul intial, "norma", e un fel de a zice" uitati ca stiu care e tiparul, dar vreau mai mult de atat".
Urmatorul nivel(level 1) este "challenge"ul, despre care am mai vorbit. Aici lucrurile se complica si se diversifica foarte mult. Scanteia creata de instinct trebuie sa se transforme in flacara, adica pasiune. Se cauta lucrurile comune, pasiunile comune, lucrurile care se completeaza, cu alte cuvinte cei doi incep sa se cunoasca. In aceasta perioada , de "joc" sau de "vanatoare" fiecare parte trebuie sa-si puna in valoare calitatile si sa-i lase libertate celuilalt. Nu sunt indicate "cereri" autoritare, obligatii, santaje "sentimentale", in niciun caz nu trebuie sa-l fortezi pe celalalt sa-ti faca pe plac. Pentru mine aceasta perioada a "cunoasterii" e cea mai palpitanta, are un farmec aparte, unic de fiecare data. Inca nu-l cunosti pe celalalt, esti atent la fiecare reactie, jocul sugestiei, al insinuarilor, al provocarilor te tine conectat non-stop la el/ea, stai si-ti bati capul cu "ce a vrut sa zica", absorbi totul, misterul pluteste peste tot si in tot. Daca ingredientele celor doua individualitati sunt compatibile, atunci timpul le va transforma in chestia aia atat de pretioasa dupa care alearga toata lumea, iubirea, adica next level.
La acest nivel ajungi , in timp, sa-l cunosti pe cel de langa tine aproape la fel de bine ca pe tine insuti, sa anticipezi reactii, sa-l tratezi ca pe o parte componenta din tine, cu tot ceea ce implica asta: grija permanenta sa-i fie bine, respect, afectiune, loialitate, pretentii de autodepasire, de evolutie(asta luand in considerare ca individul are asemenea pretentii de la el). Marea capcana in aceasta etapa este aceea de a renunta la individualitatea ta in favoarea celuilalt, de a deveni dependent de "cealalta jum,atate".
Personal cred ca iubirea creaza starea exceptionala care inconjoara individualitatea ta,"norma" , o face sa straluceasca, sa infloreasca, sa se deschida, dar ramanand totusi , in esenta, acceasi. Aceasta individualitate este de multe ori catalogata "egoism" ,"te gandesti numai la tine, nu vrei sa faci cum vreau eu", " te folosesti de mine pentru una sau alta", etc....Ideea este ca in momentele alea daca "egoistul" cedeaza pentru a-i dovedi celuilalt ca de fapt nu e asa...acest lucru isi va arata reversul mai devreme sau mai tarziu, pentru ca atata timp cat incerci sa obtii ceva prin forta, acea forta se va intoarce impotriva ta, intr-un fel sau altul.
De multe ori femeile spun despre barbati..."e un porc" , uite ce mi-a facut, etc...
Eu ii impart in 2 mari categorii: porci si tantalai.
Definitia porcului : barbatul puternic, care isi impune autoritatea, nu cedeaza usor presiunilor, care din cand in cand iti arata ca poate fi si "uman" asa cum vrei tu, sensibil, atent, etc., dar iti aduce aminte ca el e "barbatul"
Definitia tantalaului: barbatul slab, complexat, care se plange tot timpul, cerseste atentie, provoaca mila, vrea sa "imite" sensibilitatea feminina, sperand ca in felul asta o castiga pe ea, ceva de genu" uite eu nu sunt porc ca altii, sunt sensibil", de parca ea ar vrea o femeie cu care sa-si imparta existenta.
Personal prefer ,de departe, prima categorie.
Pe tema asta se poate scrie la nesfarsit. Deocamdata ma opresc aici.
Follow your instinct!
luni, 10 noiembrie 2008
when a dream comes true
Ei bine, doamnelor si domnilor, ca sa citez un clasic in viata: a fost cacator de frumos weekendul asta. Si sunt din ce in ce mai convinsa ca blogul meu are ceva contract cu o persoana sus-pusa. Va spuneam cu cateva ore inainte de plecare...cam ce visez io cand ma gandesc la Crai. Ei bine...cand am plecat de acasa ...vremea nu se anunta prea vesela, in Ploiesti era si mai rau, la Comarnic ploua, era mohorat...deja ma gandeam: slabe sanse de urcat, leneveala si betie scrie pe we asta. Pe la Busteni ma prinde somnu' si ma trezesc la cheile Rasnoavei cu urmatoarea priveliste(pozele sunt facute cu telefon mobil):
Aici e doar o mostra din ce vedeam noi. Am oprit masina imediat, unii au trecut la pozat, io eram pur si simplu in extaz. Nu mai puteam sa zic nimic, decat poate un wow, brrrr, incredibil. Nu mai aveam stare in masina, vroiam sa ajung mai repede, sa urc, brusc aveam supradoza de energie(asta m-a tinut tot we). Nu-mi venea sa cred ca ceea ce visasem cu cateva ore inainte acum era realitate. Am ajuns noi la Gura Raului, am lasat masinile, ne-am echipat si am pornit agale spre Curmatura. Primul popas, la Botorog....oamenii s-au asezat sa manance. Eu nu aveam stare, mai ales ca niciodata nu mananc inainte de a ajunge sus(numa chestii usoare si putin). Am pornit cu M. spre cabana, in ritmul nostru deja traditional, pe drum am mai prins din urma ceva prieteni din trupa si in surt timp am ajuns la Curmatura. Ca de obicei, pe mine m-a apucat foamea cu 15 min inainte de a ajunge la cabana( ma dispera foamea asta). Am bagat duracellu in functie si am zbughit-o spre ciorba mult visata. Ei bine..ciorba ia-o de unde nu-i(nu era gata), asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un ceai si cu almette. Intre timp au inceput sa apara si ceilalti din grup(am fost vreo 20). Dupa vreo ora ne-am hotarat sa facem o tura pana la vf. Turnu, era chiar pacat sa pierdem asa o dupa masa superba.
Ceea ce a urmat a fost....no comment.
un pic de echilibristica e necesara in padure.:)
Am mai prins ultimele ramasite ale zilei cu marea de nori in dreapta si un senin de toata frumusetea in stanga. Cele 2 sectiuni erau delimitate de luna si de Piatra Mica. Noi stateam 4 oameni intr-un jnepenis minunandu-ne care cum putea de ce era in jurul nostru. Urcarea a fost cum a fost, dar coborarea a devenit de-a dreptul interesanta: descatarare la frontala, zone expuse, adrenalina cat incape. Practic coborarea a fost pe intuneric toata. Cum am ajuns in padure apare alta provocare:ceata. Umezeala mare, bezna amestecata cu un alb material, iar deasupra Luna cu o aura cum nu am mai vazut pana acum. Cu ocazia turei asteia am facut si un mic exercitiu de orientare, incercand sa ma tin dupa marcaje. Eu am "talentul" de a o lua prin locurile cele mai incomode, scurtaturi, fara sa vreau, de accea sa ma tin de marcaj e un efort de atentie, mare pt mine.
La cabana ne astepta o oala cu vin fiert , bun, bun, plus multa voie buna( ca si asta era in premonitiile mele). S-a cantat la chitara , s-a baut vin , toata lumea se simtea de la foarte bine in sus; ce sa mai , o seara perfecta.
Merg pe unduite căi,
Încâlciţi sunt paşii mei
Rucsacul mă-apasă greu,
Iar eu prin munţi mereu.
R:Ma întorc şi paşii-s grei,
Hai, hai.
Las în urmă munţii mei,
Hai, hai.....
A doua zi, ma trezesc tarziu, pe la 9 si ceva, aveam senzatia ca am dormit 2 zile(de obicei trezirea la munte e pe la 7). Cum ies din cabana dau nas in nas cu un soare si un senin ireal de frumos. Intru repede si ii zic lui M.: facem creasta nordica? si raspunsul vine instant: da. Sincer nici nu ma asteptam la alt raspuns.:) Am mancat repede, ne-am facut bagajele si la 10:30 am pornit cum zice imnul:
De Vf. Şpirlea , Omu când ninge şi când plouă.
Pe aici am luat-o mai departe.:)
Contrar asteptarilor mele, traseul a fost incredibil de scurt si de usor. Prima data cand am facut creasta nordica(de la Ascutit-La Om) mi-a luat 4 ore, media normala fiind de 3 ore, peretii mi se pareau infioratori, cand vedeam bulinele rosii pe unde urma sa urcam sau sa coboram. Atunci am mers foarte atenta la fiecare pas. Acum parca eram pe bulevard. Cred ca au fost vreo 2 locuri unde mi-a luat putin mai mult sa cobor( eterna problema cu coborarile) , dar tot drumul asteptam sa ajung la zonele "grele" care stiam ca is in a doua parte a traseului. Ei bine, surpriza! M-am pomenit ca am ajuns La Om si pasaje grele:lipsa. Timpul a fost un personal best care nu stiu daca-l mai ating prea curand(probabil ca nu, avand in vedere ca vine iarna): 2h 15 min. De unde am plecat:
Unde am ajuns(cucurigati pe cel mai inalt varf al Craiului):
Coborarea a fost rapida, anevoioasa pe grohotisul ala nenorocit unde era sa-mi las gleznele. Pe drum ne gandeam ce frumos ar fi sa intalnim niste oameni care sa mearga cu masina in Bucuresti. Nu credeam ca prietenii ne mai asteapta, noi urmand sa ajungem la botorog cam pe la 5 juma-6. Pe La Table ajungem din urma un tip, o tipa si o catelusa. Ii intrebam noi de sanatate, unde merg, daca au masina, ei zic ca da, si noi "nu ne luati si pe noi ?" uite asa am facut autostopul si in padure.:) Am stabilit ca ii asteptam la masina. Zis si facut. Cand am ajuns in Prapastii, a venit si noaptea cu racoare cu tot. Dupa o vreme apar si binefacatorii nostri, ne aranjam frumos in masina, cand sa intoarca masina intra intr-un sant. Coboara, impinge, noi o luam putin inainte, unde oprise o masina si credeam noi ca asteapta sa iesim ca sa poata trece ea. Cand ajungem langa, surpriza: erau prietenii cu care ar fi trebuit noi sa mergem pana in Ploiesti. M. pleaca cu ei, eu cu bucurestenii mei. Pe drum ne-am oprit la Sinaia , la prieteni de-ai lor , unde am fost serviti regeste: ciorba de legume sufleu de conopida cu brocolli, clatite, ceai de tei. Asta a fost incununarea we, sa fie cu un final pe masura. Cu putin timp inainte de miezul noptii am ajuns acasa, obosita, dar extrem de fericita si "zen".
Cam asta fuse pe scurt povestea. O sa mai revin cu poze, pe masura ce le primesc.
Impresiile sunt greu de redat in cuvinte, ca sa nu zic imposibil. Cine nu a trait ceva asemanator, nu are cum sa inteleaga, oricate cuvinte as folosi sau inventa eu. Pozele poate reusesc sa creeze o minima/palida imagine a ceea ce a fost. Senzatiile sunt unice, puternice, "altfel" si, probabil nu pentru toata lumea, cum zicea si cantecul.
pi. es. pozele sunt facute de M. 007(redenumit la cererea publicului :P)
Aici e doar o mostra din ce vedeam noi. Am oprit masina imediat, unii au trecut la pozat, io eram pur si simplu in extaz. Nu mai puteam sa zic nimic, decat poate un wow, brrrr, incredibil. Nu mai aveam stare in masina, vroiam sa ajung mai repede, sa urc, brusc aveam supradoza de energie(asta m-a tinut tot we). Nu-mi venea sa cred ca ceea ce visasem cu cateva ore inainte acum era realitate. Am ajuns noi la Gura Raului, am lasat masinile, ne-am echipat si am pornit agale spre Curmatura. Primul popas, la Botorog....oamenii s-au asezat sa manance. Eu nu aveam stare, mai ales ca niciodata nu mananc inainte de a ajunge sus(numa chestii usoare si putin). Am pornit cu M. spre cabana, in ritmul nostru deja traditional, pe drum am mai prins din urma ceva prieteni din trupa si in surt timp am ajuns la Curmatura. Ca de obicei, pe mine m-a apucat foamea cu 15 min inainte de a ajunge la cabana( ma dispera foamea asta). Am bagat duracellu in functie si am zbughit-o spre ciorba mult visata. Ei bine..ciorba ia-o de unde nu-i(nu era gata), asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un ceai si cu almette. Intre timp au inceput sa apara si ceilalti din grup(am fost vreo 20). Dupa vreo ora ne-am hotarat sa facem o tura pana la vf. Turnu, era chiar pacat sa pierdem asa o dupa masa superba.
Ceea ce a urmat a fost....no comment.
un pic de echilibristica e necesara in padure.:)
Am mai prins ultimele ramasite ale zilei cu marea de nori in dreapta si un senin de toata frumusetea in stanga. Cele 2 sectiuni erau delimitate de luna si de Piatra Mica. Noi stateam 4 oameni intr-un jnepenis minunandu-ne care cum putea de ce era in jurul nostru. Urcarea a fost cum a fost, dar coborarea a devenit de-a dreptul interesanta: descatarare la frontala, zone expuse, adrenalina cat incape. Practic coborarea a fost pe intuneric toata. Cum am ajuns in padure apare alta provocare:ceata. Umezeala mare, bezna amestecata cu un alb material, iar deasupra Luna cu o aura cum nu am mai vazut pana acum. Cu ocazia turei asteia am facut si un mic exercitiu de orientare, incercand sa ma tin dupa marcaje. Eu am "talentul" de a o lua prin locurile cele mai incomode, scurtaturi, fara sa vreau, de accea sa ma tin de marcaj e un efort de atentie, mare pt mine.
La cabana ne astepta o oala cu vin fiert , bun, bun, plus multa voie buna( ca si asta era in premonitiile mele). S-a cantat la chitara , s-a baut vin , toata lumea se simtea de la foarte bine in sus; ce sa mai , o seara perfecta.
Merg pe unduite căi,
Încâlciţi sunt paşii mei
Rucsacul mă-apasă greu,
Iar eu prin munţi mereu.
R:Ma întorc şi paşii-s grei,
Hai, hai.
Las în urmă munţii mei,
Hai, hai.....
A doua zi, ma trezesc tarziu, pe la 9 si ceva, aveam senzatia ca am dormit 2 zile(de obicei trezirea la munte e pe la 7). Cum ies din cabana dau nas in nas cu un soare si un senin ireal de frumos. Intru repede si ii zic lui M.: facem creasta nordica? si raspunsul vine instant: da. Sincer nici nu ma asteptam la alt raspuns.:) Am mancat repede, ne-am facut bagajele si la 10:30 am pornit cum zice imnul:
De pleci din Curmătura traseu pe bandă-albastră
Ajungi în Şeaua Caprei cobori apoi sub creastă
Să treci şi de Găvan, de Padina închisă
De stânca Orgii Mari şi de Diana stinsă.
De Vf. Şpirlea , Omu când ninge şi când plouă.
.Când râuri de sudoare ţi-or şiroi pe faţă
Să ai credinţa-n munte şi-ncredere în viaţă
Aicea sus pe munte nimic nu e uşor
Mai bine staţi acasă în poala mamelor.
R: Şi-aş vrea să vii şi tu, să mergem împreună
Să împletim acolo a Craiului cununa
Din garofiţe roşii şi din bujori de munte
Din liliac şi flori de colţ cărunte
Hei, hai liliac şi flori de colţ cărunte.
Ii dam noi la deal, ajungem in padinile frumoase si dam de o priveliste asemanatoare cu cele din ziua precedenta, doar ca de data asta cu mult mai multa lumina. Intr-o ora si 45 de minute eram la refugiul Ascutit( a fost ziua recodurilor personale in piatra craiului). Am stat putin , admirat the view, facut cateva poze
Pe aici am luat-o mai departe.:)
Contrar asteptarilor mele, traseul a fost incredibil de scurt si de usor. Prima data cand am facut creasta nordica(de la Ascutit-La Om) mi-a luat 4 ore, media normala fiind de 3 ore, peretii mi se pareau infioratori, cand vedeam bulinele rosii pe unde urma sa urcam sau sa coboram. Atunci am mers foarte atenta la fiecare pas. Acum parca eram pe bulevard. Cred ca au fost vreo 2 locuri unde mi-a luat putin mai mult sa cobor( eterna problema cu coborarile) , dar tot drumul asteptam sa ajung la zonele "grele" care stiam ca is in a doua parte a traseului. Ei bine, surpriza! M-am pomenit ca am ajuns La Om si pasaje grele:lipsa. Timpul a fost un personal best care nu stiu daca-l mai ating prea curand(probabil ca nu, avand in vedere ca vine iarna): 2h 15 min. De unde am plecat:
Unde am ajuns(cucurigati pe cel mai inalt varf al Craiului):
Coborarea a fost rapida, anevoioasa pe grohotisul ala nenorocit unde era sa-mi las gleznele. Pe drum ne gandeam ce frumos ar fi sa intalnim niste oameni care sa mearga cu masina in Bucuresti. Nu credeam ca prietenii ne mai asteapta, noi urmand sa ajungem la botorog cam pe la 5 juma-6. Pe La Table ajungem din urma un tip, o tipa si o catelusa. Ii intrebam noi de sanatate, unde merg, daca au masina, ei zic ca da, si noi "nu ne luati si pe noi ?" uite asa am facut autostopul si in padure.:) Am stabilit ca ii asteptam la masina. Zis si facut. Cand am ajuns in Prapastii, a venit si noaptea cu racoare cu tot. Dupa o vreme apar si binefacatorii nostri, ne aranjam frumos in masina, cand sa intoarca masina intra intr-un sant. Coboara, impinge, noi o luam putin inainte, unde oprise o masina si credeam noi ca asteapta sa iesim ca sa poata trece ea. Cand ajungem langa, surpriza: erau prietenii cu care ar fi trebuit noi sa mergem pana in Ploiesti. M. pleaca cu ei, eu cu bucurestenii mei. Pe drum ne-am oprit la Sinaia , la prieteni de-ai lor , unde am fost serviti regeste: ciorba de legume sufleu de conopida cu brocolli, clatite, ceai de tei. Asta a fost incununarea we, sa fie cu un final pe masura. Cu putin timp inainte de miezul noptii am ajuns acasa, obosita, dar extrem de fericita si "zen".
Cam asta fuse pe scurt povestea. O sa mai revin cu poze, pe masura ce le primesc.
Impresiile sunt greu de redat in cuvinte, ca sa nu zic imposibil. Cine nu a trait ceva asemanator, nu are cum sa inteleaga, oricate cuvinte as folosi sau inventa eu. Pozele poate reusesc sa creeze o minima/palida imagine a ceea ce a fost. Senzatiile sunt unice, puternice, "altfel" si, probabil nu pentru toata lumea, cum zicea si cantecul.
pi. es. pozele sunt facute de M. 007(redenumit la cererea publicului :P)
vineri, 7 noiembrie 2008
Craiule, vin!
Vine weekendul si nu orisicum. Ii aduce cu el pe Mihai si Gabriel.:) Se pare ca e timpul pentru o reinatalnire cu my precious Crai. N-am mai fost acolo de la sfarsitul lui august, deci e de inteles de ce mi-e asa dor de el. Muntii Piatra Craiului sunt in momentul de fata preferatii mei. Nu stiu ce au ei asa special de ma atrag ca un magnet. Cum ajung pe drumul spre Zarnesti si vad creasta...intru in alta lume, incep sa plutesc, nu conteaza daca e vreme buna sau nu, daca sunt nori sau e senin, apare sentimentul de"altfel" atat de drag mie. Sper ca maine sa fie vreme atat de buna cat sa-mi permita sa urc nitel pana in creasta, sa iau contact cu stanca, sa zburd pe bolovani(my favorite game). Daca nu s-o putea si nu s-o putea atunci o sa ma multumesc si cu o leneveala la cabana, molipsitoare de la Saint Bernarzii, care am inteles ca au ramas acolo si cu muuult vin fiert si f probabil muuulta voie buna.
Asta seara am fost la panou, la cocotz. Satisfactia unui traseu reusit mi-a cam fost umbrita de o durere la degetul mic al mainii drepte. Sper sa nu fie vreo intindere. Nu ar fi corect dupa ce am stat pe bara 7 luni :(((((. Revenirea la forma din trecut e foarte greoaie si lenta, dar totusi unele lucruri se pare ca nu se uita, ceea ce ma linisteste intr-o oarecare masura.
O sa revin cu amanunte despre "revedere"
Asta seara am fost la panou, la cocotz. Satisfactia unui traseu reusit mi-a cam fost umbrita de o durere la degetul mic al mainii drepte. Sper sa nu fie vreo intindere. Nu ar fi corect dupa ce am stat pe bara 7 luni :(((((. Revenirea la forma din trecut e foarte greoaie si lenta, dar totusi unele lucruri se pare ca nu se uita, ceea ce ma linisteste intr-o oarecare masura.
O sa revin cu amanunte despre "revedere"
joi, 6 noiembrie 2008
Daniel Goiti
Am sa incep sa vorbesc mai intai despre challengerii pe care-i cunosc.
Cum nimic nu e intamplator pe lumea asta, nici faptul ca sunt o norocoasa nu e. M-am nascut pe 13.:) Asa se face ca am avut parte de cei mai buni profesori de pian din Romania. Aproape toti, as zice, daca nu chiar toti. E discutabil. Cu unii am lucrat mai mult, cu altii mai putin. Fiecare dintre ei si-a lasat amprenta intr-un fel sau altul. Daniel Goiti e ultimul la care am ajuns(dar nuuu cel din urma :) si probabil ca nu e intamplator faptul asta.
Licenta a fost un cosmar, poate cel mai mare al vietii mele de pana acum(cel putin artistico-profesional vorbind). Sa fac si masterul tot la aceeasi facultate, in aceeasi atmosfera mi se parea inutil, inuman, de un sadism crancen fata de nervii mei, care oricum erau la pamant in perioada aia. Asa ca mi-a venit ideea stralucita sa schimb macazul. Pe Daniel Goiti il ascultasem la Bucuresti in mai multe concerte, imi placea fff mult, stiam ca preda la Cluj, asa ca mi-am zis: asta e drumul. Am studiat toata vara, m-am pregatit, iar cu vreo 2 saptamani inainte de inscriere m-am dus la el. M-a ascultat, i-a placut, verdictul : ai sanse sa intri. Stresul era mare, concurenta se anunta la fel, eram un outsider in facultatea aia. Am stat cu morcovu cat palmieru pana la primele rezultate. In cele 2 sedinte facute inaintea examenului mi-a schimbat total atitudinea fata de pian, de scena, spunandu-mi 2 lucruri simple, dar esentiale: anticipeaza tot ce canti si implica-te 100% in fiecare nota. Daca reusesti asta...nu mai ai cum sa gresesti. Lucruri logice, normale, naturale, care daca le reusesti, intr-adevar nu mai ai cum sa gresesti. L-am ascultat si examenul a fost un succes, incredibil pentru mine la vremea aia, dar previzibil daca judecam dupa ceea ce a spus maestrul.:)
Ce a urmat a fost o evolutie rapida, poate incredibila pentru unii(chiar si pentru mine). Acum ma gandesc ca poate cei 5 ani de facultate in Bucuresti au fost "sacrificiul" necesar pentru a ajunge la lucrurile bune. Cam asa vad lucrurile acum. Daca nu ar fi fost ei, poate nu as fi apreciat la adevarata valoare ceea ce am cunoscut, invatat in Cluj.
Cine este Daniel Goiti?
Un pianist nascut in Resita, stabilit in Cluj, care a ajuns prin propriile-i puteri unde este azi. A castigat concursul Enescu, canta pe toate scenele din Romania, acum este sef de catedra in consu din Cluj, este extrem de cautat ca pedagog(are uin talent urias). Deseori uita de propria persoana in favoarea altora, ajuta pe toata lumea, daca poate. La ore lucreaza cu tine pana iti iese ce trebuie(unele cursuri au ajuns pana la 6 ore), iar cand se supara este extrem de subtil(asa dor subtilitatile alea...ca a doua oara nu se mai intampla sa repeti greseala :))
De fiecare data cand ma aflu in impas, nu mai gasesc solutii sau nu reusesc sa trec de un anumit stadiu, cu el gasesc solutia. De fiecare data cand ma intorc din Cluj, ma intorc "altfel" si e al naibii de bine. Cand il ascult cantand, mai ales pe scena ( de cele mai multe ori este ireprosabil) ma gandesc la orele petrecute de el la pian si la sacrificiile facute de-a lungul anilor.
Astazi povesteam cu o eleva despre aspectul asta. Vorbeam despre asiatici...cum fac aia sa fie asa buni in toate? Simplu: printr-o munca titanica. Pentru aia normalitatea o reprezinta sa stea la pian cel putin 7 ore pe zi. Pentru elevii nostri, normalitatea e sa stea la scoala degeaba, la coltul strazii la o tigara si o manea pe telefon.
Am gasit 2 inregistrari pe youtube. Enjoy it! :)
F.Liszt-Concertul nr.1 pentru pian si orchestra
E. Grieg-Melodie
Cum nimic nu e intamplator pe lumea asta, nici faptul ca sunt o norocoasa nu e. M-am nascut pe 13.:) Asa se face ca am avut parte de cei mai buni profesori de pian din Romania. Aproape toti, as zice, daca nu chiar toti. E discutabil. Cu unii am lucrat mai mult, cu altii mai putin. Fiecare dintre ei si-a lasat amprenta intr-un fel sau altul. Daniel Goiti e ultimul la care am ajuns(dar nuuu cel din urma :) si probabil ca nu e intamplator faptul asta.
Licenta a fost un cosmar, poate cel mai mare al vietii mele de pana acum(cel putin artistico-profesional vorbind). Sa fac si masterul tot la aceeasi facultate, in aceeasi atmosfera mi se parea inutil, inuman, de un sadism crancen fata de nervii mei, care oricum erau la pamant in perioada aia. Asa ca mi-a venit ideea stralucita sa schimb macazul. Pe Daniel Goiti il ascultasem la Bucuresti in mai multe concerte, imi placea fff mult, stiam ca preda la Cluj, asa ca mi-am zis: asta e drumul. Am studiat toata vara, m-am pregatit, iar cu vreo 2 saptamani inainte de inscriere m-am dus la el. M-a ascultat, i-a placut, verdictul : ai sanse sa intri. Stresul era mare, concurenta se anunta la fel, eram un outsider in facultatea aia. Am stat cu morcovu cat palmieru pana la primele rezultate. In cele 2 sedinte facute inaintea examenului mi-a schimbat total atitudinea fata de pian, de scena, spunandu-mi 2 lucruri simple, dar esentiale: anticipeaza tot ce canti si implica-te 100% in fiecare nota. Daca reusesti asta...nu mai ai cum sa gresesti. Lucruri logice, normale, naturale, care daca le reusesti, intr-adevar nu mai ai cum sa gresesti. L-am ascultat si examenul a fost un succes, incredibil pentru mine la vremea aia, dar previzibil daca judecam dupa ceea ce a spus maestrul.:)
Ce a urmat a fost o evolutie rapida, poate incredibila pentru unii(chiar si pentru mine). Acum ma gandesc ca poate cei 5 ani de facultate in Bucuresti au fost "sacrificiul" necesar pentru a ajunge la lucrurile bune. Cam asa vad lucrurile acum. Daca nu ar fi fost ei, poate nu as fi apreciat la adevarata valoare ceea ce am cunoscut, invatat in Cluj.
Cine este Daniel Goiti?
Un pianist nascut in Resita, stabilit in Cluj, care a ajuns prin propriile-i puteri unde este azi. A castigat concursul Enescu, canta pe toate scenele din Romania, acum este sef de catedra in consu din Cluj, este extrem de cautat ca pedagog(are uin talent urias). Deseori uita de propria persoana in favoarea altora, ajuta pe toata lumea, daca poate. La ore lucreaza cu tine pana iti iese ce trebuie(unele cursuri au ajuns pana la 6 ore), iar cand se supara este extrem de subtil(asa dor subtilitatile alea...ca a doua oara nu se mai intampla sa repeti greseala :))
De fiecare data cand ma aflu in impas, nu mai gasesc solutii sau nu reusesc sa trec de un anumit stadiu, cu el gasesc solutia. De fiecare data cand ma intorc din Cluj, ma intorc "altfel" si e al naibii de bine. Cand il ascult cantand, mai ales pe scena ( de cele mai multe ori este ireprosabil) ma gandesc la orele petrecute de el la pian si la sacrificiile facute de-a lungul anilor.
Astazi povesteam cu o eleva despre aspectul asta. Vorbeam despre asiatici...cum fac aia sa fie asa buni in toate? Simplu: printr-o munca titanica. Pentru aia normalitatea o reprezinta sa stea la pian cel putin 7 ore pe zi. Pentru elevii nostri, normalitatea e sa stea la scoala degeaba, la coltul strazii la o tigara si o manea pe telefon.
Am gasit 2 inregistrari pe youtube. Enjoy it! :)
F.Liszt-Concertul nr.1 pentru pian si orchestra
E. Grieg-Melodie
challenging people
cine sunt oamenii astia?
Pe scurt, sunt oamenii care prin ceea ce sunt si ce fac ma stimuleaza sa ma autodepasesc. De fel sunt o persoana ambitioasa si cu multa energie si am facut cate ceva pana in prezent. Dar uneori mai obosesti, iti mai pierzi increderea, ai senzatia ca situatiile te depasesc. Atunci intervin acesti "Challengeri". Daca ii cunosti, poate-ti mai arunca o vorba de incurajare... sau nu. Daca nu -i cunosti, e suficient sa te gandesti la ei "Uite ce a facut ala. Daca el poate sa faca atatea , si cu zambetul pe buze, inseamna ca se poate, deci trebuie sa pot si eu sa trec peste hop". Cunosc cativa oameni care ar corespunde descrierilor de mai sus. Oameni care au reusit in cariera, au o viata efervescenta si echilibrata, sa zicem "normala". Oamenii astia, de fiecare data cand vorbesc cu ei imi transmit o senzatie de linsite, calm, de natural, firesc, de "totul e posibil si uite ce simplu e ", uneori chiar si de "e timp pentru toate, ia'le pe rand", desi in realitate nu e chiar asa.:). Oamenii astia muncesc extrem de mult, as zice chiar inuman in unele cazuri, dar nu se plang niciodata, nu vezi pe fata lor ca ar fi o povara faptul ca au predat 8-10 ore, pana seara tarziu, sau ca au stat peste 10 ore in fata calculatorului, la ei totul pare usor, normal. Si cand vezi rezultatele muncii lor senzatia e acceasi: ce simplu e! De multe ori ma intreb: de unde atata energie, forta, rezistenta?Pana acum nu am gasit decat un raspuns: din pasiune.
Pe scurt, sunt oamenii care prin ceea ce sunt si ce fac ma stimuleaza sa ma autodepasesc. De fel sunt o persoana ambitioasa si cu multa energie si am facut cate ceva pana in prezent. Dar uneori mai obosesti, iti mai pierzi increderea, ai senzatia ca situatiile te depasesc. Atunci intervin acesti "Challengeri". Daca ii cunosti, poate-ti mai arunca o vorba de incurajare... sau nu. Daca nu -i cunosti, e suficient sa te gandesti la ei "Uite ce a facut ala. Daca el poate sa faca atatea , si cu zambetul pe buze, inseamna ca se poate, deci trebuie sa pot si eu sa trec peste hop". Cunosc cativa oameni care ar corespunde descrierilor de mai sus. Oameni care au reusit in cariera, au o viata efervescenta si echilibrata, sa zicem "normala". Oamenii astia, de fiecare data cand vorbesc cu ei imi transmit o senzatie de linsite, calm, de natural, firesc, de "totul e posibil si uite ce simplu e ", uneori chiar si de "e timp pentru toate, ia'le pe rand", desi in realitate nu e chiar asa.:). Oamenii astia muncesc extrem de mult, as zice chiar inuman in unele cazuri, dar nu se plang niciodata, nu vezi pe fata lor ca ar fi o povara faptul ca au predat 8-10 ore, pana seara tarziu, sau ca au stat peste 10 ore in fata calculatorului, la ei totul pare usor, normal. Si cand vezi rezultatele muncii lor senzatia e acceasi: ce simplu e! De multe ori ma intreb: de unde atata energie, forta, rezistenta?Pana acum nu am gasit decat un raspuns: din pasiune.
miercuri, 5 noiembrie 2008
my mojo is coming home
Daca mai fac niscavai cereri de astea si mi se indeplinesc , o sa incep sa cred ca blogu meu e facator de minuni sau are contract cu MosCraciun. Mojo e pe drum. Mi-a zis ca in scurt timp o sa fie acasa si ca ii pare rau ca a plecat asa ca porcu fara sa ma intrebe daca am nevoie de el in perioada asta. Bineinteles ca daca n-ar fi porc n-ar mai fi Mojo, asa ca tre sa-l iert, n-am incotro, dar numa cu conditia sa-si faca treaba de acum incolo. :)
I feeel goood, ta-na-na-na-na.....
I feeel goood, ta-na-na-na-na.....
marți, 4 noiembrie 2008
Ad Ombra
Navigand nitel prin myspace mi-am adus aminte de o situatie petrecuta acum un an si ceva.
Se intampla pe 5 septembrie, cred, cu o zi inaintea recitalului care urma sa-l sustin in piata festivalului Enescu. In recitalul asta era inclusa o piesa de Liszt "Weinen, Klagen, Sorgen, Sagen" extrem de pretentioasa din punct de vedere al starilor. Pe scurt era vorba de patimile lui Isus, chestii serioase, dureroase, pentru care eu nu aveam nicio stare potrivita la momentul ala. In dimineatza zilei de 5 septembrie primesc o cerere pe myspace de la Ad Ombra....ma uit despre ce e vorba si ascult. Am ramas tintuita in scaun pret de cateva minute bune..si tot puneam piesele sa se repete. A fost un moment fulger "Asta e ce-mi trebuie acum!" si nu ma saturam ascultand. Extind cautarile...sa vad cine a scris muzica asta, cum e cu putinta sa existe asa ceva in Romania si sa nu fi auzit de ea pana atunci. M-a marcat pur si simplu. Compozitorul nu este un muzician, cum am crezut eu la inceput, ci un pasionat de muzica si in mod cert talentat.:) Revenind la muzica lui...zilele alea 2 cat am stat acasa, pana la recital , am ascultat non stop...si chiar iti trebuie ceva ambitie sa tot dai play la cateva piese (ar trebui bagat un repeat in playeru ala). In timpul recitalului, cand a venit momentul lui Liszt , am intrat in starea "aia" de acasa si m-am detasat de realitate. Singurul lucru pe care-l simteam din afara era vantul , care batea destul de tare si nu oricum. Participa la ceea ce se intampla pe scena...cand erau pasaje in accelerando si el batea mai intens, cand erau statice, contemplative, se oprea. Mi s-a parut incredibil, cu siguranta una din cele mai interesante experiente de pana acum.
Cu George Stanciulescu, creatorul, am schimbat cateva mail-uri. Inca nu ne-am cunoscut. De atunci ...au scos un cd, care l-am cumparat prin comanda directa de la el. Se pare ca e foarte bine vazut in afara. La noi nu stiu cat se stie despre acest proiect Ad Ombra si nu stiu daca vom avea posibilitatea sa-i vedem vreodata live. Recomand pentru o prima ascultare piesa A pearled remorse.
www.myspace.com/adombra
Se intampla pe 5 septembrie, cred, cu o zi inaintea recitalului care urma sa-l sustin in piata festivalului Enescu. In recitalul asta era inclusa o piesa de Liszt "Weinen, Klagen, Sorgen, Sagen" extrem de pretentioasa din punct de vedere al starilor. Pe scurt era vorba de patimile lui Isus, chestii serioase, dureroase, pentru care eu nu aveam nicio stare potrivita la momentul ala. In dimineatza zilei de 5 septembrie primesc o cerere pe myspace de la Ad Ombra....ma uit despre ce e vorba si ascult. Am ramas tintuita in scaun pret de cateva minute bune..si tot puneam piesele sa se repete. A fost un moment fulger "Asta e ce-mi trebuie acum!" si nu ma saturam ascultand. Extind cautarile...sa vad cine a scris muzica asta, cum e cu putinta sa existe asa ceva in Romania si sa nu fi auzit de ea pana atunci. M-a marcat pur si simplu. Compozitorul nu este un muzician, cum am crezut eu la inceput, ci un pasionat de muzica si in mod cert talentat.:) Revenind la muzica lui...zilele alea 2 cat am stat acasa, pana la recital , am ascultat non stop...si chiar iti trebuie ceva ambitie sa tot dai play la cateva piese (ar trebui bagat un repeat in playeru ala). In timpul recitalului, cand a venit momentul lui Liszt , am intrat in starea "aia" de acasa si m-am detasat de realitate. Singurul lucru pe care-l simteam din afara era vantul , care batea destul de tare si nu oricum. Participa la ceea ce se intampla pe scena...cand erau pasaje in accelerando si el batea mai intens, cand erau statice, contemplative, se oprea. Mi s-a parut incredibil, cu siguranta una din cele mai interesante experiente de pana acum.
Cu George Stanciulescu, creatorul, am schimbat cateva mail-uri. Inca nu ne-am cunoscut. De atunci ...au scos un cd, care l-am cumparat prin comanda directa de la el. Se pare ca e foarte bine vazut in afara. La noi nu stiu cat se stie despre acest proiect Ad Ombra si nu stiu daca vom avea posibilitatea sa-i vedem vreodata live. Recomand pentru o prima ascultare piesa A pearled remorse.
www.myspace.com/adombra
I want my mojo back
De mai mult de o saptamana mi-am pierdul Mojo ul. Nu mai am chef sa cant la pian, nu vreau sa-l vad, nu sunt in stare sa leg doua note. Cand pleaca el stau cuminte si astept sa se intoarca; pentru ca stiu ca revine cu forte proaspete. Numa ca acum a cam intrecut masura si si-a ales o perioada foarte proasta sa se destrabaleze. Nenorocitul nu numa ca a plecat asa pe nepusa masa, dar a luat cu el si pofta de mancare, de viata, de citit, de mai stiu io ce. De maine intr-o luna ar trebui sa cant pe scena, ceea ce e destul de problematic dupa o pauza de mai multe luni, mai ales ca lucrarile nu sunt din cele mai comode, sa le scot din maneca si sa straluceasca. Asa ca il rog pe mister Mojo sa faca bine si sa vina naibii acasa, ca nu i vreme de dezmat.
Mojo, come back!
Mojo, come back!
Dor de Cluj
De vreo cateva zile ma bantuie un dor de Cluj crunt. Si mai sunt aproape 2 saptamani pana sa ajung acolo. Numar zilele. Mi-e dor de Cetatuie, de cafeaua din Insomnia, de ciorba de la Meteor, de Ceainarie, de Amadeus, de parcul mare, conservator, de tihna din orasul ala si mai ales de oameni. Parca acolo sunt mai normali, sau macar mai linsititi si mai relaxati. De fiecare data de acolo ma intorc "altfel" si mi-e bine in "altfelul" ala. Acolo timpul are alt tempo, mai andante, in care apuc sa fac mai multe lucruri decat intr-o saptamana in Bucuresti.
Pana una alta nu mi ramane decat sa visez la Cluj si la normalitatea lui.
Pana una alta nu mi ramane decat sa visez la Cluj si la normalitatea lui.
oameni-generator
De-a lungul ultimilor ani am constatat ceva care pe mine ma fascineaza cu fiecare "dovada" primita. Este vorba despre oamenii noi care apar in viata ta de te miri unde pentru ca apoi sa dispara , la fel de repede cum au aparut, sau sa ramana pentru totdeauna(e un fel de a zice). Faptul ca apar sau ca dispar nu e chiar asa interesant, e chiar cat se poate de banal. Interesantul apare atunci cand lasa o urma in viata ta sau mai mult de atat, schimba unele lucruri radical, prin simpla lor prezenta. Pe langa aparitia lor mai e un detaliu interesant: cand apar ei. Apar intamplator, apar ca un raspuns la necesitatile tale, mai mult sau mai putin constiente? Eu cred ca nu nu apar intamplator. Uitandu-ma inapoi nu pot sa nu remarc "coincidentele", multe la numar si care acum nu mi se mai par deloc asa. La vremea respectiva nici macar nu-mi puneam asemenea probleme.
Facand o mica sinteza a experientelor trecute(is cam multe sa ma apuc acum sa le scriu) pot spune ca acesti oameni-generatori apar cand esti intr-un moment de criza , mai mare sau mai mic, sau cand trebuie sa treci la un alt nivel existential.
Sunt oameni care m-au facut sa descopar cat de multe pot sa fac daca vreau, ba chiar mi-au insuflat ideea ca pot sa fac tot ce vreau :), oameni care m-au facut sa vad dincolo de imagini, oameni care au deschis niste canale prin creierasii mei, din care acum incerc sa extrag cat mai mult posibil(e o sete permanenta), oameni care mi-au atras atentia asupra unor laturi care pot fi imbunatatite. Tuturor acestora nu pot decat sa le multumesc .
Facand o mica sinteza a experientelor trecute(is cam multe sa ma apuc acum sa le scriu) pot spune ca acesti oameni-generatori apar cand esti intr-un moment de criza , mai mare sau mai mic, sau cand trebuie sa treci la un alt nivel existential.
Sunt oameni care m-au facut sa descopar cat de multe pot sa fac daca vreau, ba chiar mi-au insuflat ideea ca pot sa fac tot ce vreau :), oameni care m-au facut sa vad dincolo de imagini, oameni care au deschis niste canale prin creierasii mei, din care acum incerc sa extrag cat mai mult posibil(e o sete permanenta), oameni care mi-au atras atentia asupra unor laturi care pot fi imbunatatite. Tuturor acestora nu pot decat sa le multumesc .
cum suna o dimineatza frumoasa?
Primul impuls a fost sa scriu titlul in engleza, dar vreau sa folosesc cat mai putin posibil stilul "multilingvistic". La un moment dat o sa dedic un post special felului asta de a vorbi, dar nu acum.
Sunt constienta ca nu o sa fie posibil tot timpul, dar macar asa un pic sa incerc sa ma abtin.
Pentru mine o zi, ca sa fie buna, tre sa inceapa cu o cafea buna. Nu am eu prea multe tabieturi, dar asta e esential. Si acum beau o cafea buna, Julius Meinl(ieftina si delicioasa) si o tanti imi canta tot despre cafele (NOHA - Tu cafe). O muzica tonica, relaxata, care te duce cu gandul la mare, la soare..:) Si io ma tot gandesc daca sa ma duc la cursul de spectromorfie sau nu. Nu incercati sa intelegeti cu ce se mananca acest curs, ca nici eu, care am fost de cateva ori pana acum...nu m-am prins inca. Am asa o vaga idee ce ar vrea de la noi, iar deocamdata mi se pare inutil. Ramane de vazut....
Sunt constienta ca nu o sa fie posibil tot timpul, dar macar asa un pic sa incerc sa ma abtin.
Pentru mine o zi, ca sa fie buna, tre sa inceapa cu o cafea buna. Nu am eu prea multe tabieturi, dar asta e esential. Si acum beau o cafea buna, Julius Meinl(ieftina si delicioasa) si o tanti imi canta tot despre cafele (NOHA - Tu cafe). O muzica tonica, relaxata, care te duce cu gandul la mare, la soare..:) Si io ma tot gandesc daca sa ma duc la cursul de spectromorfie sau nu. Nu incercati sa intelegeti cu ce se mananca acest curs, ca nici eu, care am fost de cateva ori pana acum...nu m-am prins inca. Am asa o vaga idee ce ar vrea de la noi, iar deocamdata mi se pare inutil. Ramane de vazut....
luni, 3 noiembrie 2008
despre doruri
In momentul de fata imi umbla atatea lucruri prin minte ca nu stiu despre ce sa vorbesc mai intai. Acum am 3 mari doruri: Piatra Craiului, Viena si oameni normali. Piatra Craiului se rezolva in week-end, Viena de revelion, dar unde mai gasesti oameni normali si sanatosi la cap, in ziua de azi? (personal cred ca asta e problema secolului XXI, dar nu vreau sa intru in amanunte). E clar ca e o specie pe cale de disparitie si neprotejata de lege.
Anyway, revenind la primele doruri....sper ca in Crai a nins; imi e tare, tare, tare, tare dor de zapada. As vrea sa fie multa, numa buna de urcat si de coborat prin tehnica fundeni, iar dimineatza sa nu mai stiu daca pasesc pe zapada sau nori. Bineinteles ca nu poa' sa nu-mi fie dor de vinul fiert de la Curmatura(care sper ca nu s-a schimbat de cand s-au innoit cabanierii) de Saint Bernarzi si de o chitara care sa-ti incalzeasca sufletul si sa canti, fie ca stii sau nu versurile, cu toata lumea. Nush cum se face ca, desi nu tin minte versurile cantecelor de munte, cand se gaseste cineva sa dea tonul , ele vin de la sine. E un sentiment fooooarte placut.
Despre Viena...ce sa zic? Cred ca ar trebui sa-i dedic un post special. Pe scurt, am simtit ca e casa mea si ca acolo ar trebui sa stau permanent si sa cant toata ziua(sa nu mai fac altceva). Cat am fost acolo si am cantat am fost alt om. Pluteam pe strazi, cantam cu totul altfel, muzica se scurgea prin mine, prin degete, ma simteam ca un instrument in mainile Ei, pe care-l manuia dumnezeieste. Acum imi este foarte clar ca trebuie sa fac o vizita "acasa" sa-mi iau energie si sa-mi aduc aminte pentru ce atata sclavie aici, in deplasare.(nu ca n-as sti, dar e bine din cand in cand sa ti se reaminteasca).
Dreaming, dreaming.....
Anyway, revenind la primele doruri....sper ca in Crai a nins; imi e tare, tare, tare, tare dor de zapada. As vrea sa fie multa, numa buna de urcat si de coborat prin tehnica fundeni, iar dimineatza sa nu mai stiu daca pasesc pe zapada sau nori. Bineinteles ca nu poa' sa nu-mi fie dor de vinul fiert de la Curmatura(care sper ca nu s-a schimbat de cand s-au innoit cabanierii) de Saint Bernarzi si de o chitara care sa-ti incalzeasca sufletul si sa canti, fie ca stii sau nu versurile, cu toata lumea. Nush cum se face ca, desi nu tin minte versurile cantecelor de munte, cand se gaseste cineva sa dea tonul , ele vin de la sine. E un sentiment fooooarte placut.
Despre Viena...ce sa zic? Cred ca ar trebui sa-i dedic un post special. Pe scurt, am simtit ca e casa mea si ca acolo ar trebui sa stau permanent si sa cant toata ziua(sa nu mai fac altceva). Cat am fost acolo si am cantat am fost alt om. Pluteam pe strazi, cantam cu totul altfel, muzica se scurgea prin mine, prin degete, ma simteam ca un instrument in mainile Ei, pe care-l manuia dumnezeieste. Acum imi este foarte clar ca trebuie sa fac o vizita "acasa" sa-mi iau energie si sa-mi aduc aminte pentru ce atata sclavie aici, in deplasare.(nu ca n-as sti, dar e bine din cand in cand sa ti se reaminteasca).
Dreaming, dreaming.....
nimic nu e intamplator
Ce m-a apucat pe mine acum sa-mi fac blog? Un prieten zicea "pt ca esti fata serioasa". E si asta un raspuns :), dar cred ca necesitatea lui vine din alta directie si anume aceea a comunicarii verbale/ scrise. Acum 2 zile spuneam cuiva ca pe mine nu ma atrag blogurile si ca nu mi-as face. Intre timp, tot datorita acelei persoane(nu stiu inca daca sa-i multumesc sau nu) am avut revelatia faptului ca la capitolul comunicare prin cuvinte is cam deficitara. Acest lucru l-am constatat mai intai cand am fost nevoita sa "pun" in cuvinte muzica pe care o fac, iar mai recent cand ar fi trebuit sa spun niste lucruri de bine, simple de altfel. Am reale probleme la capitolul asta, iar cum doctoratul in care m-am bagat de curand, cam asta vizeaza, imi apare din ce in ce mai clar faptul ca trebuie sa fac ceva in aceasta privinta. Pe langa asta cred ca prinde bine ca exercitiu de scris (coerenta, corectitudine gramaticala si alte aspecte care tin de scris). Asa ca oameni buni, daca aveti ceva de corectat, faceti-o! :)
De ce elenapopa1900? Pentru ca elenapopa simplu nu se putea. Asa ca l-am adaugat pe 1900, idealul meu pianistic. Cine a vazut filmul stie despre ce vorbesc. :)mai precis despre ceea ce se intampla in finalul competitiei ;))(minutul 5:00).
De ce elenapopa1900? Pentru ca elenapopa simplu nu se putea. Asa ca l-am adaugat pe 1900, idealul meu pianistic. Cine a vazut filmul stie despre ce vorbesc. :)mai precis despre ceea ce se intampla in finalul competitiei ;))(minutul 5:00).
new born
iaca in ziua asta innorata si mohorata m-am hotarat sa scot si eu capul. e abia prima mea zi, asa ca nu va asteptati la prea multe de la mine. acu tre sa dorm; m-a obosit nasterea asta.
baby blogu'.
pi. si. ...cam asa urlam io cand am iesit. :)
baby blogu'.
pi. si. ...cam asa urlam io cand am iesit. :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)