Braul lui Raducu-metamorfoza unui gand

Toata saptamana trecuta am avut un leit motiv( care ma bantuie de fapt de vreo 2 saptamani)..unde ies pe munte, incotro o apuc. Variante as fi avut, pentru ture de 2 zile, dar eu nu-mi permiteam decat de o zi, deci..problema mare. Ce poti face intr-o zi care nu mai e chiar asa lunga. Stabilesc cu Anca sa mergem in Bucegi, unde ea putea urca cu telecabina( fiind intr-o perioada de recuperare fizica in care efortul fizic nu e permis), iar eu pe jos. Initial am zis ca mergem la Cota 2000, fiind traseul cel mai scurt, luam o gura de aer si apoi vedem ce facem.

Zis si facut. Sambata dimineatza ne urcam in acceleratul de 7:30, voioase, binedispuse. La scurt timp avem si companie: 2 baieti, care dupa cum aratau, urmau sa faca aproximativ acelasi lucru ca si noi, adica sa urce pe munte.
La Ploiesti urca o doamna mai in varsta, care prinsese trenul pe ultima suta de metri. Mai rar sa vezi batrini care alearga dupa tren, iar cand ajung in compartiment gafaie fericiti si usurati. Ajungem in Campina, asteptam nush ce tren vreo 20 de minute, timp in care doamna ne prezinta cartile de poezie scrise de ea...si avea un teanc maricel: poezii, epigrame, povestiri. La un moment dat scoate o sticla de tanita, de 0,5, in care avea apa inghetata( era ditamai sloiu) si bea, de parca ar fi fost ceai. Apoi incepe sa ne recite poezii si sa ne explice care e diferenta intre poeta si poetesa si cam cum sta treaba cu scrisul. Dupa acest episod, as zice savuros, incepem sa socializam pe tema muntelui> Voi unde mergeti, cat stati , etc. Dintr-una intr-alta, Anca mi zice la un moment dat: nu vrei sa mergem la Babele, ca parca e mai interesant?. Varianta tentanta, cam greu de aplicat pt o zi, avand in vedere ca intentionam sa ajung devreme in Bucuresti. Baietii vroiau sa faca un traseu de genul Jepii mari-piciorul pietrei arse. Eu aveam ca optiune Jepii mici si cam atat. Ce a iesit din toate astea? un soi de sinteza: Jepii mari-braul lui Raducu-Jepii mici. Atmosfera a fost una plina de voie buna, am ras mult( ziceam ca ne puteam intoarce si acasa, ca ne-am facut portia de simtit bine deja).

Ajungem in Busteni cu o oarecare intarziere, astfel ca intram in traseu pe la orele 11. Anca ia telecabina pana la Babele, noi o luam pe Jepii mari. Dupa 2 ore de urcus ajungem la intrarea in brau. Eu mai facusem o parte din brau acu vreo 2 ani, dar din sens invers, iar Cornel mai fusese si el pe acolo...deci aveam o idee cat de cat despre ce era vorba. Ce tineam eu minte despre traseul asta ...ca am venit foarte repede si usor pe el. Ei bine, acum s-a dovedit a fi un pic altfel. Urcat mult pe iarba, poteca ba era, ba nu era..eram numa noi si caprele negre. La un moment dat ne-am intalnit cu 4 oameni care urcasera pe Valea seaca dintre clai, dupa care tot muntele a fost al nostru si noi ai lui. Partea mai intersanta a inceput dupa ce am trecut de Valcelul Lupului (eu pana aici fusesem prima data). La scurt timp am ajuns intr-o sa, de unde vedeam valea Jepilor, Crucea si Caraimanul. Pareau atat de aproape ca aveam senzatia ca s-a si terminat braul. Chiar ma plangeam la un moment dat...ca a fost cam scurt. Ei bine...de acolo ne-a mai luat vreo 2 ore pana in poteca marcata. Poteca disparea din ce in ce mai des si ne trezeam in the middle of nowhere, stai si cauta, in sus, in jos. Punctul culminant a fost cand am ajuns deasupra unei saritori de vreo 10 m, pe care nu aveam cum sa o coboram. Astfel ca a trebuit sa ocolim pe sus si sa facem un soi de traversare pe stanca cu asigurare in jnepeni si copaci, cu hau si bolovani sub noi. Nu ar fi fost prea placut sa cazi pe acolo. Baietii au trecut primii, eu dupa ei. NIicodata n-am iubit jnepenii mai mult ca in in secundele alea. Dupa ce am trecut, ne uitam de jos si ne minunam. Distractia a continuat cu poteca ghidusa, care juca de-a v-ati ascunselea cu noi, cu scurte momente de usoara relaxare urmate de coborari lungi pe pamant si iarba. ( nici pe astea nu era prea fun sa aluneci, ca nu prea aveai sanse sa te opresti usor). La 5 fara un sfert am ajuns in Jepii mici, unde am facut un popas sa mancam. Stand noi in poteca si luand pranz-cina..mai trec 2 grupuri care coborau. Ii poftim sa manance cu noi, dar in schimb primim mancare de la ei. Mai precis, eu primesc mancare..pt ca aveam nevoie de ea mai departe. Eu plecand pe ideea ca fac o tura de o zi..am uitat acasa frontala, iar de mancare am luat 2 banane si 2 cornuri, gandindu ma ca mi ajung pt o zi. Intre timp m-am razgnadit si am hotarat sa raman la Caraiman peste noapte, cabana unde nu se gaseste de mancare, iar pana la Babele mai ai de mers vreo juma de ora...ceea ce nu mi doream la ora aia. Astfel ca pomana oamenilor alora a venit la marele fix.
Aici drumurile noastre s-au despartit;eu am luat-o in sus, baietii au coborat in Busteni. In mai putin de o ora eram la cabana; pe traseu m-am intalnit doar cu o capra neagra.
Am ramas la cabana Caraiman, prima data dupa multi ani, cred ca vreo 3 de cand am intrat ultima data in ea. Mi-a placut mult linsitea de acolo, cabanierii. Ma simteam de parca as fi fost la casa mea de vacanta (probabil din cauza faptului ca nu e o cabana obisnuita). Arata ca noua, a fost refacuta, totul este imbracat in lemn, e f cald, atmosfera in general e f calda si intima,iar faptul ca nu se serveste mancare si bauturi alcoolice...schimba mult peisajul. A devenit cabana mea preferata si sper sa ramana asa cum e acum cat mai multa vreme.
Duminica dimineatza, pe la 8, stateam in tricou, la plaja, servind ceaiul desupra vaii Jepilor. In jurul nostru era o muzica a apelor acompaniate in surdina, din cnad in cand, de vant. Telecabina era un fel de ceas, care mi contoriza timpul ramas pana la plecare. La 10:30 am plecat de la cabana, la 12:30 eram in Busteni,unde am zabovit la o terasa pe care o recomand: Uncle Jack: primul local din Busteni unde am fost tratati de ospatari super amabili. Preturile sunt mai mult decat ok, servirea rapida, iar locatia: vizavi de gara.
Stand noi la terasa, tot ne picau ochii pe masinile care mergeau destul de incet, astfel ca aveai timp berechet sa vezi oamenii. Asa ne-a venit ideea si pofta sa facem autostopul. Trenurile aveau intarzieri mari asa ca varianta pe sosea ni s-a parut mai inspirata. Si uite asa ne-am pus noi pe marginea strazii, vesele, cu zambetele pana la urechi. Buna dispozitia noastra ii molipsea si pe cei din masini; ii vedeam cum incepeau sa rada sau macar sa zambeasca cand treceau pe langa noi. Din pacate distractia n-a durat prea mult, pt ca au oprit niste tineri si ne-au luat. Cum weekendul asta a fost unul al noutatilor, l-am incheiat cu drumul prin targoviste, care pe langa faptul ca e mai liber e de 1000000 de ori mai fain decat pe Ploiesti. Peisaje de toamna, de vis, nu stiai unde sa te uiti mai intai.

Ce mi s-a parut mie fascinant la weekendul asta a fost felul cum au evoluat lucrurile..dintr-un plan minor, as zice din nimic...s-a transformat asa cum un bulgare de zapada creste, rostogolindu-se, intr-o experienta intensa, plina de nou, muuult nou. Faptul ca mi-am asumat riscul de a merge cu oameni necunoscuti prin locuri mai mult sau mai putin noi...a avut niste efecte extraordinare, de data asta( de obicei nu fac asa ceva). Am invatat multe lucruri noi, de orientare, de mers pe zone expuse, la liber. Cand am coborat pe Jepi, in zona cu cabluri, mi s-a parut totul muult mai usor.Cu toate acestea, am coborat cu maxima atentie. Spre deosebire de alte dati, cand coboram insotita, acum aveam in minte un gand care ma facea sa fiu mai precauta ca de obicei: daca patesc ceva pe aici, sunt singura, e mult si complicat de deplasat in zona, cu vreo glenza sucita sau mai stiu eu cum. Astfel am descoperit ca lucrurile stau un pic altfel in turele solitare, mai ales pe traseele care nu sunt chiar autostrada tot timpul. Creste considerabil atentia la ceea ce faci si ce e in jurul tau, perceptia este mai intensa, gandesti mult mai bine focalizat pe ceea ce ai de facut. Mi-a placut mult drumul asta in care partenerii mei au fost stancile, muntele, raul, padurea si eu.

Au fost doua zile in care am simtit ca am trait fiecare ora, la o intensitate mult mai mare fata de obicei, ca si cand m-as fi trezit din somn. A fost un weekend care a stat sub influenta instinctului si a spontanului permanent..si zau ca n-a fost rau delooc.

o sa revin cu poze, imediat ce le primesc. Pana atunci...

Follow your instinct!

Cu tortu' la Curmatura

Ceea ce vedeti in poza de mai sus este cel mai frumos cadou pe care l-am primit de ziua mea, in ultimii zece ani , de cand am plecat de la mama de acasa.
In weekendul care tocmai a trecut m-am petrecut in locul cel mai drag mie, si anume Piatra Craiului, cabana Curmatura, alaturi de oameni cel putin la fel de dragi, unii pe care ii stiu din tinereti, adica de vreo 9 ani, altii pe care ii stiu de juma de an, altii de o saptamana sau cunoscuti chiar acolo (au mai lipsit cativa, din motive obiective, dar nu-i nimic, ziua mea poate fi cand vreau eu :) ). Oameni diferiti, veniti din diverse locuri, dar care au un numitor comun: muntele.
Am avut parte de vreme faina, de toamna, si cu soare si cu nori si cu un pic de ceata si un pic de vant. Numa buna sa te poti plimba, sa te bucuri de culorile toamnei si sa simti ca totusi esti pe o creasta.:) Duminica am urcat pe la vf. Turnu, apoi pana la Ascutit si coborat prin padinile frumoase. Un traseu pe care l-am facut de mai multe ori, astfel ca de data asta am plecat cu un chef mai mic( eu as fi vrut sa fac ceva trasee pe partea nordica, dar timpul nu ne-a permis asta din pacate), dar care a crescut cat un elefant, urcand. Stancile din drumul pana la Turnu mi-au trezit pofta de cocotz si zburdat, cu atat mai mult cu cat nu am mai iesit pe munte de ceva vreme. Dupa ultimul varf, inainte de Ascutit, unde ne-am intalnit cu grupul care urcase pe Lehmann, Duracelu s-a activat instant si nu m-a mai lasat pana la intoarcerea la cabana. :)
Bineinteles ca din program nu au putut lipsi deja traditionalele sprinturi pe ultima suta de metri de traseu, catre ciorba de la cabana.:) Nu pot sa explic de ce, dar de obicei( cam in 90% din cazuri), cu vreo 5-10 minute inainte de a ajunge la cabana sau locul unde facem popas sa mancam, ma apuca foamea, dar nu asa un pic, ci se lasa cu stare de lesin de foame, daca nu mananc ceva in urmatoarele minute. Astfel ca, in momentul in care se declanseaza aceasta stare...se activeaza duracelu, fast forward (prietenii stiu :) )
Petrecerea de sambata seara a fost cam asa: ceva bere, ceva vin, nici prea mult nici prea putin, un tort maaaaare, o prajitura cu martzipan, multa voie buna, discutii de tot soiu.
Cam astea au fost faptele pe scurt. Restul o sa-l deduceti din imagini.

Partea cea mai frumoasa a acestei perioade este ca ma simt mult mai tanara (comparativ cu aceeasi perioada din alti ani). Parca as fi la a doua adolescenta, doar ca un pic altfel; mult mai energica, mai increzatoare, cred ca ma iubesc mai mult (vorba ceea: daca nu eu, atunci cine?)si sunt cu muuuuult mai relaxata. Ultimul an a fost unul al metamorfozelor, pe cat de dure pe atat de binevenite acum. Sunt fericita ca am destui prieteni, pe care stiu ca ma pot baza cand am nevoie ..si cu care pot sa ma simt bine si sa impart momentele frumoase, fie ca e vorba de iesit pe munte, fie de concertele unde sunt prezenti sa ma sustina.





pentru ce ne am adunat noi aici :)

















va urma....un nou set de poze. :)

p.s. poze noi






p.s.2


devoratorii de torturi

daydreamers...remediu pentru suflete intunecate

Recent am descoperit un proiect care merita toata atentia(traisca statusurile de pe messenger). Din punctul meu de vedere l-as numi proiectul anului, alaturi de conferintele lui Dan Puric. Daca lumea l-ar folosi pe post de terapie..cred ca tara asta ar merge mult mai bine. Apartine Alexandrei Sandu, o tanara fotografa care mi-a retinut de ceva vreme atentia prin ceea ce face. Despre ce e vorba...multi oameni care zambesc. Intamplator ...sau nu(bineinteles ca nu)...am descoperit acest proiect taman cand uitasem cum e sa zambesti si sa fii relaxat. Cand am vazut oamenii aceia cu ochii inchisi, visand la ceva frumos si zambind...brusc mi s-a schimbat starea...mi-am adus aminte cum e sa zambesti si cat de usor e sa faci asta:)...Din acel moment...mi-am luat zilnic portia de zambet si de ras, iar daca nu o gaseam in mine...ma uitam la acei oameni si deveneam instant mai relaxata, mai senina.

Iata cum descrie autoarea proiectul: "cum a inceput: asteptam de mult un proiect simplu si senin care sa aduca zambete pe buzele privitorilor si la care sa-mi placa si mie mult sa lucrez. ideea s-a conturat intr-o zi obisnuita in care m-am trezit ca, in timp ce ma gandeam la ceva frumos, am inceput sa zambesc de una singura. mi-am imaginat o colectie de ganduri frumoase sterpelite de la oameni relaxati... mi-am imaginat culorile vii, pleoapele inchise peste visele lor, izolandu-i de galagia de afara - clipele in care nu mai exista materie asa cum o stim si fiecare isi dizolva grijile, nelinistile si dorintele intr-o liniste frumoasa, numai a lui." Mai multe detalii si pe daydreameri ii puteti vedea la:

http://alexunu.blogspot.com/

Zambiti, va rog!


P.S.Cat de curand sper sa ma alatur daydreamerilor...pentru ca pot...sa zambesc! :)

Festivalul Enescu

Iaca am revenit...dupa multe luni, pline cu de toate. Intre timp a fost si festivalul, multe concerte, eu lipsind cu brio la toate. E primul an..si sper ca si ultimul, in care n am fost la niciun concert. Totul din cauza unui proiect care trebuia predat in perioada respectiva.
Imi cer scuze ca nu am anuntat recitalul din 14 septembrie, din piata festivalului, dar am fost intr-o criza de timp, energie si tot ce vreti..cum mai rar mi se intampla. Dar: am ceva impresii si urme vizuale, in tolba.
Pe scena m-am simtit minunat. De fapt toata ziua am avut o stare foarte buna, cum rar prind, mai ales in ziua concertului. Asta inseamna ca eram linistita, calma (eu fiind colerica 1000%), totul mergea asa cum vroiam.
Cele 30 de minute de Musorgski le-am savurat secunda cu secunda, nota cu nota...totul curgea, natural, ca un flux linsitit care se desfasoara in voie. Inca o data m-am simtit ca un instrument in mainile muzicii. Ea vorbea prin mine, prin degetele mele, eram parte din ea. Dupa ce ai trait asa ceva...plutesti, esti in transa, zambesti non stop( cum am constatat ulterior, din poze), uiti tot ce a fost rau, urat, inainte. Nimic nu mai conteaza. Mi-a placut atat de mult acea stare, incat..nici pana in ziua de azi n am ascultat inregistrarea concertului. Stiu ca sonorizarea nu a fost ok, nu stiu cum s-a auzit in piata, cu siguranta nu cum auzeam eu pe scena...

Iata si cateva poze:











Fotograf de serviciu: top secret ( la dorinta autorului)

pi.es. urmeaza niste ture pe munte. gata vacanta. :)