Undeva pe la 6 ani, bunica-mea s-a hotarat ca ar fi bine sa iau lectii de balet, ca asa e frumos pentru domnisoare, si m-a tot dus pe la diverse scoli sa ma inscrie. Pana la urma am ajuns la Cercul militar. Eram super incantata de ce faceam acolo si mai ales de gustarea de ora 4, de dupa, care consta intr-un mar curatat de coaja si taiat si paine sau covrig.
Dupa cateva lectii, bunica-mea socializand cu ceilalti parinti, a avut stralucita idee ca daca tot mergem acolo..sa facem si pian. Asa mi-am inceput eu viata artistica.
Un an mai tarziu m-a mutat la Scoala populara de arta- considerata mai serioasa(adica mai pretentioasa). Nu mai stiu ce-mi placea mai mult atunci...cred ca era greu de zis. Eram fascinata de dansul chinezesc, de piruete, de menuetul de boccherini si imi doream f mult ca intr-o zi sa dansez moartea lebedei, cum vedeam io la fetele mai mari. Poantele erau un soi de mecca..ei bine, cum parintilor si bunicilor le sta uneori in putere sa aduca mecca celor mici, au vorbit cu profesoara de balet sa ne imprumute costumul lebedei si o pereche de poante, sa ma traga in poza. Si costumul si poantele erau cu cateva numere mai mari, dar important era ca stateau pe mine si "fata era lebada". :)
Dupa 3 ani de invatat si balet si pian a trebuit sa renunt la una din ele. Pianul a castigat, dar pasiunea pentru dans a ramas. Probabil ca acum i-a venit din nou randul sa fie bagata in seama, pe o directie usor diferita-salsa. Am fost la doua cursuri pana acum. Ca-mi place nu e o surpriza, probabil nici faptul ca pasii ii invat repede si ma misc destul de usor. Ceea ce m-a dat complet peste cap este felul cum percep muzica si miscarea. Ma simt ca un conductor electric, energia generata de ritm este aproape palpabila iar senzatia de piele de gaina e prezenta majoritatea timpului.
Viva la salsa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu