Privind experienta Stok Kangri, acum, dupa 2 luni, as putea spune ca a fost unul din momentele in care, prin deciziile pe care a trebuit sa le iau, m-am facut brusc "om mare".
Dupa multe zile de asteptare, din cauza vremii extrem de capricioasa,a sosit si ziua mult visata. Am pornit din Stok intr-o dimineatza insorita, pe o vreme superba. Drumul pana in tabara de baza (5000m) a fost o plimbare lejera. In ultima parte, undeva de pe la 4500m am inceput sa simt putin altitudinea, dar nu in mod deosebit. Cu putin timp inainte de a ajunge in tabara de baza a inceput sa ploua, iar cand am ajuns la corturi s-a transformat in ploaie torentiala. Pe traseu sunt 2 tabere intermediare, in a doua facandu-se de obicei prima oprire, in turele organizate.
Cand am ajuns in tabara am mancat si am bagat un somn de cateva ore, pana seara pe la 8. Apoi am luat cina si am socializat cu niste englezi care urcasera in ziua respectiva. Mi-au povestit ca au trebuit sa renunte cu 300m inainte de varf, dar nu mai stiu din ce motiv. Oricum, erau foarte relaxati, beau bere si jucau carti.
tabara de baza-porterul meu si cel care se ocupa de restaurant
Plecarea pentru a doua zi a fost stabilita la ora 2 dimineatza. Urma sa urc cu un grup de 4 francezi si ghidul lor.
Zis si facut, plecat la 2 fix. Dupa primii 50 de metri am inceput sa simt cam ce inseamna altitudinea; respiratia era din ce in ce mai grea iar pulsul din ce in ce mai ridicat. Francezul care mergea in spatele meu m-a intrebat daca ma poate ajuta, eventual sa-mi mai iar din bagaj, care era un pic cam greu... Intre apa, coltari si geanta cu aparatura foto-video, am zis ca pot sa renunt temporar la ultima, astea fiind obiectele cele mai grele din rucsac. Dupa primul urcus, ghidul a zis ca ei or sa o ia inainte iar eu pot sa merg linsitita orientandu-ma dupa luminile lor. Din punctul meu de vedere a fost ok, pentru ca nu ma deranja sa merg singura, iar dupa ei oricum nu puteam sa alerg, pentru ca nu ma lasa fizicul. Singura problema a fost ca nu i-am mai ajuns din urma, si asa am ramas fara nicio poza sau inregistrare.
Drumul pana la ghetar e super simplu, curba de nivel in principal, numai ca la un moment dat cararea se pierde in bolovani, pietre, pe unde mai vezi din cand in cand cate o momaie (astea s singurele marcaje de pe acolo). Pe lumina nu e nicio probelma, dar cand esti singur pentru prima data in zona si e bezna, devine mai interesant. Mi-a placut mult senzatia, in ciuda faptului ca trebuia sa ma opresc foarte des sa respir si sa se mai linsiteasca inima. Eram foarte incantata ca o sa calc pentru prima data pe un ghetar si abia asteptam sa ajung la el. Pe drum imi puneam tot soiu de intrebari, oare pe unde e mai bine sa o iau, incercam sa i urmaresc pe cei din fata mea si sa ma orientez in functie de lumina lor, numa ca cu cat ma apropiam de ghetar parca drumul clar pe care il vazusem inainte se estompa, ca un soi de fata morgana, si tot mergeam si ghetarul ala parca se indeparta. Nu mai zic ca nu e tocmai placut sa mergi cu bocanci de iarna pe pietrele alea...e ceva similar cu ce avem noi in retezat.
Cand in sfarsit am ajuns la zapada, apare intrebarea: si acum pe unde o iau? stiam unde trebuie sa ajung, dar nu eram sigura de calea pe care trebuia sa o apuc. Urmele baietilor nu se vedeau, sub zapada nu stiam ce e si daca pot sa merg pe oriunde...Incepuse sa se lumineze, iar pana mi-am pus eu coltarii si am mai tras niste puisori de somn, pentru ca intre timp aparusera starile de somnolenta, s-a luminat de-a binelea. Vazand ca lucrurile nu stau chiar rau in jurul meu, am luat-o pe calea cea mai scurta, adica de-a dreptul spre locul de unde se incepea ascensiunea finala. Pe ghetar se merge lejer, e teren plat, numai ca starea mea fizica era din ce in ce mai problematica. Faceam 3-4 pasi, ma opream, ma asezam jos, dormeam cateva minute, iar apoi continuam, in acelasi fel... cred ca mi-a luat o ora sa traversez ghetarul, ceea ce in mod normal nu stiu daca ar dura mai mult de 15 minute, sa zic...
Zona respectiva esta inconjurata din 3 parti de munti, iar intr-o parte se vede departe in zare, pana lin Leh. In momentele in care stateam sa ma odihnesc, capul imi vuia ingrozitor si aveam senzatia ca in orice moment mi se poate sparge un vas de sange pe undeva...In ciuda starii asteia, m-am bucurat de linistea absoluta din jurul meu, o liniste cum inca n-am intalnit nicaieri...Vremea era perfecta, nimic nu se clintea in jur, iar rasaritul a fost ceva ireal de frumos.
Uitandu-ma in sus, la ce urma sa urc, a aparut dilema. Ce era acolo probabil imi lua minim 4 ore, in cel mai fericit caz, iar in starea mea de atunci, cred ca cel putin 6 ore... Judecand dupa ce se intampla in momentul respectiv, si anume ca starile de somnolenta erau din ce in ce mai puternice, iar presiunea din cap din ce in ce mai mare, a trebuit sa ma gandesc de 2 ori inainte de a merge mai departe. Baietii din fata mea urmau sa se intoarca in zona unde eram eu dupa multe ore(6-7 ore), de jos nu mai venea nimeni, deci eram singura cuc. Nu aveam nici un mijloc de comunicare si nici cu cine sa comunic. Daca mi se intampla ceva, din punct de vedere fizic...era rau. Deci fizicul tipa ca din gura de sarpe sa ma intorc in tabara. Psihicul, pe de alta parte, vroia ff mult sa continue. Practic abia de acolo in sus incepea distractia care-mi place mie, fiind o zona mai abrupta. Astfel ca timp de minute bune a fost o adevarata lupta intre psihic si fizic. Unu zicea "go!" altul "ho!" :)
Intr-un final, concluzia a fost ca e mai bine sa ma intorc in tabara de baza, cat mai am inca ceva energie si pot sa merg pe picioarele mele, iar varful oricum ramane acolo, asa ca pot sa-l vizitez alta data. In momentul in care am luat decizia, resemnandu-ma, m-am asezat in fund si m-am bucurat de ce era in jurul meu.
Partea cea mai tare din aceasta tura a fost coborarea-care nu a fost cu nimic mai usoara decat urcarea. Un traseu pe care in mod normal il cobor in mai putin de o ora, acolo l-am facut in 3 ore jumatate. Tot drumul de intoarcere a urmat tiparul 3-4 pasi-oprit-dormit-continuat, inclusiv pe ultimul deal, pe care in mod normal ai lua-o la goana. Cred ca am avut vreo 10 opriri din varful lui pana in tabara.
Odata ajunsa in tabara, vuietul din cap s-a transformat in niste dureri crunte pe care nicio pastila nu le-a putut potoli. Pur si simplu eram paralizata de durere. Tot ce am putut sa fac cat am mai stat acolo a fost sa dorm. Numa asa scapam de dureri. Porterul meu, un om deosebit, mi-a facut de mancare, mi-a strans bagajul si l-a aranjat, a avut grija de mine cu tot ce a trebuit.
Cum geanta mea foto era pe varf..a trebuit sa stau sa o astept. Baietii au ajuns sus, insa s-au plans ca ghidul i-a grabit ff tare, din cauza vremii care era ff schimbatoare, de altfel a si nins de vreo 2 ori (o ninsoare am prins-o si eu, iar alta a fost mai tarziu). Imi spuneau ca li s-a parut ff greu, din cauza zapezii care nu era foarte buna, si ca inainte se pregatisera intens timp de o luna, pentru tura asta, deci nu erau chiar pantofari...
La coborare, dupa ce am ajuns la 4000m, durerile au inceput sa se domoleasca si sa dispara de tot, insa cum aveam de urcat o panta cat de mica, imediat pulsul crestea.
Cam asta a fost aventura.
Stok Kangri
A fost prima data cand am fost pusa in situatia de a ma gandi la viata mea, ca ar putea fi pusa in pericol, daca nu iau deciziile cu simt maxim de raspundere. Pur si simplu simteam ca-mi fortez norocul daca trec peste semnalele pe care le transmitea corpul.
Cel mai dificil a fost sa trec peste faptul ca sunt pe un traseu super usor, si ca nu pot sa-l fac din motive fizice.
In momentul in care am acceptat ideea ca cel mai bine e sa ma intorc, pur si simplu dorinta de a ajunge in varf s-a risipit. Eram super fericita ca am ajuns pana acolo, ca sunt in mijlocul unui miracol, ca pana la urma un vis care in urma cu 4 ani parea ceva de domeniul fantasticului, a devenit realitate. Mai mult decat atat, aveam puternicul sentiment ca ma voi intoarce acolo, cu siguranta, asa ca nu avea rost sa risc inutil...
3 comentarii:
Ca sa vezi. Ai fost si tu pe un munte si te-ai facut mare.
da. se mai intampla, deh...:D
Trimiteți un comentariu