A trecut mai mult de o luna de cand m-am intors din India si, inca imi este foarte greu sa scriu despre experienta de acolo, pentru ca senzatiile si impresiile sunt atat de multe si de puternice incat nu pot sa curga unele dupa altele, ci buluc. Ce pot sa spun cu certitudine este ca, perioada traita acolo m-a schimbat fundamental, iar acum imi este foarte greu sa ma adaptez la realitatea de aici. Cand spun asta ma gandesc in mod deosebit la oameni si relatiile cu si dintre ei.
Dupa cum am mai povestit de la fata locului, am nimerit in mijlocul unui dezastru de mari proportii, care a afectat intreaga regiune Ladakh. Cateva poze ca sa va faceti o idee:
Ceea ce m-a impresionat puternic a fost atitudinea oamenilor fata de ceea ce li se intampla. Desi erau speriati, pentru ca asemenea fenomene nu sunt ceva obisnuit in zona, desi pierdusera tot, erau senini, calmi, resemnati, incercau sa-si vada de viata mai departe. Din cate am vorbit cu familia la care am stat si cu cei la care ar fi trebuit eu sa stau intial( acestia si-au pierdut casa in timpul viiturii) nu existau prea mari sanse ca guvernul sa-i ajute sa-si reconstruisca locuinta. Aici ar fi trebuit sa stau:
Cel pe care il vedeti in imagine este tatal lui Tsering- omul care a facut posibil ca sederea mea in India sa fie cat mai placuta. El a fost cel care m-a trimis la guest house ul din Choglamsar, satul de langa Leh, de unde este de origine. Tot el mi-a rezolvat problema cu zborul din New Delhi in Leh, si a avut grija de mine cat am stat in New Delhi.
M-a impresionat profund atitudinea tatalui, care imi zicea ca ii pare nespus de rau ca nu ma poate plimba prin Ladakh cu motorul, sa ma duca unde vreau eu, sa ma ajute sa-mi indeplinesc visele. Asta imi spunea un om care tocmai pierduse totul...in contextul respectiv, toate visele mele pareau ca nu-si mai gaseau locul acolo, realitatea in care aterizasem fiind mult mai puternica si mai serioasa.
Cand am fost sa vad casa, tatal imi povestea despre fiecare loc: uite, aici a fost gradina de trandafiri, aici am avut cativa caisi, aici era gradina de zarzavaturi, asta era camera de oaspeti unde ai fi stat tu, aici vroiam sa facem nush ce..., iar cand a sosit mancarea pentru pranz, de la tabara de refugiati tibetani, ne-a invitat pe mine si pe Tepee sa mancam cu ei. Nu ne-a lasat sa plecam pana nu am luat masa cu ei..
Ce am inteles eu din toate lucrurile astea?
1. ca nimic nu e permanent( teoretic stiam demult, dar acum am avut parte de lectia practica). in general alergam dupa multe lucruri inutile si ne consumam enorm sa le obtinem...
2. in momentul in care viata iti este pusa in pericol, iti revizuiesti aproape instant prioritatile.
3. acceptarea realitatii te scapa de multa suferinta. razvratirea impotriva a ceva ce deja s-a intamplat nu mai ajuta la nimic.
4. cand oamenii sunt deschisi unii catre ceilalti, comunicarea poate fi absolut fascinanta, fabuloasa. asa ceva este extrem de rar in lumea noastra, din pacate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu