As recomanda locul asta pentru curatarea mintii, a sufletului si a tot ce vreti voi. Cred ca merita povestite cateva mici experiente traite acolo.
In primele 2 zile am avut de a face cu o frica puternica de a ramane fara lucruri sau mancare. Nu pot explica de ce aveam aceasta teama ca nomazii ar putea sa mi fure lucrurile din cort cat timp as fi plecata de acolo. A doua zi, cand mi am luat inima in dinti si am facut prima vizita in sat, am avut ceva emotii pana m-am intors si am constatat ca totul era asa cum lasasem. Din momentul ala am inceput sa ma destind. Ce anume m-a facut sa cred ca acei oameni ar putea sa intre in cort si sa fure....nu stiu. Poate toate discutiile din Leh, care duceau spre aceeasi concluzie, ca toata lumea alearga dupa bani si altceva nu mai conteaza in ziua de azi...poate privirea lor ultra curioasa; in fiecare zi, aparea cate cineva care cerceta tot ce era posibil sa vada, in cort sau pe langa. Fie ca erau copii, adulti sau batrani, toti aveau aceleasi reactii- e suficient sa va ganditi la curiozitatea copiilor de 4-5 ani..si o sa va faceti o idee.
Intr-una din zile am crezut ca mi am pierdut MP3 playerul. Seara am ascultat la el pana am adormit, iar a doua zi, cand sa plec in sat ...nu l-am mai gasit. L am cautat in tot cortul, in toate locurile posibile si imposibile, pe langa cort(gandindu-ma ca poate cand am scuturat sacul de dormit, a cazut pe undeva)...nu a fost de gasit. M am gandit ca poate vreun copil a trecut pe langa cort, l a vazut si l a luat; altfel nu mi puteam explica cum a disparut pur si simplu. Am plecat in sat, trista si oarecum resemnata ca nu mai am player. Seara, cand m-am intors, ce gasesc de cum intru in cort.....playerul, intr-un loc super vizibil, mai sa te impiedici de el. Cum a aparut, unde a disparut, cum s a intors....numa Dzeu stie.
O alta intamplare foarte draguta a fost plecarea de acolo. Cand am inceput sa fac febra, mi-am zis ca nu prea mai e de stat, pt ca noaptea era frig, iar dormitul in cort, in conditiile astea, plus bonus o saltea care pierdea aer, nu era cea mai fericita optiune. Astfel ca, in ziua cu febra, stand eu mai mult adormita in restaurantul de pe strasse, au venit doua grupuri: unul de spanioli si unul de italieni. Italienii mi-au atras atentia prin ghidul lor, care era extrem de dragut. Spaniolii, vazand ca nu ma simt bine, m-au intrebat daca pot sa ma ajute cu ceva. Cum eu aveam o gramada de pastile, numa de raceala nu, aspirina lor a fost extrem de binevenita. Mi-au spus ca a doua zi urmau sa plece spre Leh si ca daca mai au loc in masina ma iau si pe mine. Minunat, numa ca eu totusi parca preferam sa plec cu ceilalti( cred ca din cauza ghidului ;)) ) Dupa-masa, la cabina cu telefon,de unde puteai suna, ma intalnesc cu ghidul. Eu am vb inaintea lui, cu prietenii din Leh. Dupa convorbire, el, Lobzang, imi zice ca daca vreau, pot sa merg cu el si cu clientul lui, a doua zi, cu o masina. Clientul, un italian, a avut si el mari probleme de sanatate si a fost nevoit sa renunte la munte pt Leh. Sotia lui,a doua zi a plecatMathok (un varf de peste 6000 de langa tabara de nomazi). Totul bun si frumos, mai putin faptul ca soferul a pierdut cheile de la masina si nu stia daca reusea sa o porneasca dimineatza. O alta optiune ar fi fost un minibus -numa ca soferul mi a cerut sa fiu la 6 dimineatza in sat, ceea ce pt mine era extrem de greu de realizat, ca sa nu zic imposibil. In situatia asta, Lobzang a zis ca sa vin dimineatzxa la cat vreau eu, ca ei ma asteapta si om vedea cum plecam de acolo...Pe langa asta mai era o problema importanta: cum sa car bagajul din tabara in sat; aveam cort, greu, rucsacul mare si rucsacul mic si geanta foto. Seara am inceput sa-mi imaginez cum a doua zi, dupa ce termin de strans, o sa apara o masina care sa ma duc a in sat. Stiam ca dimineatza veneau jeepuri in tabara, asa ca am sperat din tot sufletul ca si cand am eu nevoie va aparea unul la timpul potrivit. Atat de tare am dorit masina aia, incat am ajuns sa cred ca era ceva cat se poate de sigur si de stabilit sa se intample.
Dimineatza, ma apuc eu sa strang, vecinul meu vine si ma ajuta, eu ii dau mancarea care mi ramasese si pun mana pe bagaje...rucsacul mare, cu cortul in el, abia puteam sa-l ridic de jos, cred ca avea vreo 25-30 de kg.cat faceam eu bagajul, 2 jeepuri au aparut in peisaj. Cand am terminat de strans tot si am constatat cam ce bagaj am...m-am asezat pe o piatra si am asteptat sa vina oamenii. N-a durat mai mult de cateva minute...ca sa zic asa, au venit fix la timp sa nu intarzii la intalnirea cu ceilalti. Eu le-am zis ca incerc sa ajung la 7:30 in sat. Ajunsa in sat, masina m-a lasat undeva in vale, iar eu trebuia sa ma vad cu ei la restaurant, ceea ce inseamna ca aveam de urcat un deal nu tocmai usor. Iar dilema: cum car astea pana sus? Nici n-am coborat bine din masina, ca Lobzang si Carlos au aparut instant. Pana sa ma dumiresc eu ce si cum, Lobzang era deja sus cu rucsacul meu in spinare, iar masina era gata de plecare. In 5 minute eram deja pe drum. Si surprizele nu s-au oprit aici; aflu ca o sa mergem pe alta ruta decat cea normala, mai lunga, dar o sa vedem si un alt lac, Tsokar,-lucru la care ma gandisem inainte sa plec din Leh. ( ceva de genul; ce misto ar fi ca la intoarcere sa ajung cumva si la Tsokar, pt ca nu l-am vazut pana acum). Astea au fost suprizele placute; pot spune ca in ziua aia m-am simtit ca un copil care e rasplatit din plin pt ca a fost cuminte...
vechea manastire Tsokar
si o veche statuie, aflata intr-un coridor intunecat
Carlos si Lobzang, la Tangla La
2 comentarii:
Fascinanta vacanta! Am rasfoit si am citit despre minunatele locuri vizitate de tine!
Sunt incredibile!
Felicitari!
si mai sunt multe de spus.... :)
Trimiteți un comentariu