Cati dintre voi ati vazut pana acum un artist plangand in timp ce canta, pe scena? Pana la Hiromi eu nu am vazut niciunul, nici live, nici inregistrat...De cand am descoperit piesa asta, cu interpretarea ei, merge pe repeat, aseara vreo 6 ore, azi...tot timpul cat am stat acasa(putin, dar recuperez acum, dupa program)..si probabil va mai dura o vreme. Fata asta mi-a revolutionat, instant, perspectiva asupra actului interpretativ, in general.
Mi s-a intamplat de destule ori, sa cant si sa plang in acelasi timp, iar plansul sa se transforme la un moment dat in zambet, muzica fiind elementul care poate transforma starile in cele mai asteptate sau neasteptate feluri..insa, niciodata nu m-am gandit, pana acum, ca se poate face asta si pe scena...
La scoala, si in societate in general, suntem invatati ca nu e "potrivit" sau "frumos" sa-ti exprimi sentimentele negative, in general, in public. Trebuie sa te abtii sau sa gasesti niste modalitati mai moderate de a le transmite. Daca esti furios nu poti sa urli, daca esti trist nu poti sa plangi, daca esti deprimat nu poti sa suferi" in vazul tuturor" in cazul in care se intampla sa fii in public cand te incearca asa ceva. Explicatia nu e foarte complicata: oamenii nu vor sa participe la chestiile dureroase. Alfel sta treaba, insa, cand vine vorba de fericire, bucurie. Daca ai asa ceva in stoc, trebuie sa dai sa ajunga la toata lumea, altfel esti egoist.
Am observat in ultima vreme mai multi artisti asiatici, cu o libertate de expresie pe care nu prea o vezi la europeni, in general. Asta implica libertate in gandire, in miscare, in gestica,in mimica, in tot. Multi dintre ei sunt judecati de "tabara adversa" sau conservatoare, sa i zicem, ca fac show si ca exagereaza sau ca vor sa ia ochii cu asta..Ei bine,in mintea mea exista un mic conflict de interese, ca sa i zic asa....libertate de exprimare versus intensitatea trairii starii respective?
Pornind de la ideea ca muzica este un limbaj, adica o cale prin care poti sa te exprimi si este patentat faptul ca limbajul sonor este mult mai bogat comparativ cu cel verbal (cineva spunea ca muzica spune lucrurile pe care nu le poti rosti) pana unde putem merge cu libertatea de exprimare? trebuie sa machiem lucrurile negative, sa apara cat mai putin urate sau incomode, trebuie sa fim la locul nostru, sa nu deranjam, sa nu iesim prea mult in evidenta, in cazul in care avem de spus niste lucruri nu prea placute? Trebuie sa inghitim lacrimile, cand ele vor sa izbucneasca precum o fantana arteziana, cand ti-e lumea mai draga?
In momentul in care esti contopit total cu muzica, esti parte din vibratia ei, restul elementelor sunt doar o consecinta normala a acesteia. Fie zambet, lacrima, strambatura sau orice alt gest...este un soi de coada a cometei, capul e in alta parte, mult mai adanc....Desigur, exista si comete fara cap....dar e usor sa le deosebesti de cele reale, asa cum vezi diferenta dintre o flacara reala, care emana caldura si te frige daca o atingi si una artificiala, care functioneaza pe baza de curent electric, ca la lampile ieftine chinezesti....Diferenta o face intensitatea trairii...De multe ori mi-am pus intrebarea, cat pot sa pun intr-o interpretare de la mine, din experienta mea, cat "vine de la compozitor"? Compozitorul a "cules" muzica si a asternut-o pe hartie, la un moment dat. Interpretul o ia si o recompune, practic, respectand anumite reguli generale. Lucrul pe care trebuie sa-l respecte este sa foloseasca aceleasi sentimente, in linii mari, insa....adaptate la experienta si trairea proprie. Evident ca nu poti canta o piesa trista, debordand de veselie sau invers, dar tristetea are grade infinite de expresie. Cat la suta era compozitorul trist cand a scris, cat la suta e interpretul in momentul executiei? Cat la suta este ascultatorul receptiv la starea respectiva?
Se spune ca intensitatea trairii face interpretarea de exceptie, ceea ce e normal, pt ca molipseste si pe cel care asculta, nu-l poate lasa indiferent. Dar, cand vorbim de intensitate maxima in exprimare...unde mai incape controlul? Cum poti sa controlezi un sentiment in faza lui extrema de manifestare? Si, mai ales, care e rostul controlului?
3 comentarii:
libertatea de expresie este rezultatul libertatii dinauntru. atunci ai toate intensitatile posibile. eu cred ca totul se invarte in jurul descoperirii adevaratei identitati. artele sunt un suport bun pentru o astfel de aventura. mai trebuie reteta necesara.
Dan Mitrut
Da, identitatea este izvorul expresivitatii, asa gandesc si eu demult. In ce priveste gasirea unei "retete", nu este tocmai demersul propriu, pentru ca nu cotrolam identitatea, nu o formalizam decat cu pretul de a perturba autenticul, de a-l denatura. Daca exista ceva ce se poate numi cu aproximatie lejera "reteta" atunci este chiar muzica si arta in general.
De luat seama ca si arta impune retete, legi, reguli, acestea fiind anatomia ei rationala. Dar zborul nu este aripa, nici penele aripii. O reteta ar insemna sa ingheti aripile unui fluture in zbor, sa te indoiesti de zbor, sau mai precis sa decazi din zbor.
bv tine-o tot asa .iubesc muntele tare mult am si eu multe poze si filmari ....succes
Trimiteți un comentariu