Pentru ce....muzica?

Studiez muzica de 26 de ani. Unii ar zice un sfert de viata, altii chiar jumatate...depinde ce sperante ai...eu as spune doar cateva sute de mii de ore de munca. Munca, pasiune, ambitie, disciplina, sacrificii, toate astea cu scopul de a fi cat mai bun, de a te perfectiona permanent si, bineinteles de a fi recunoscut, cel putin intr-o oarecare masura. Pana sa o cunosc pe Elisabeth Sombart, telurile carierei artistice erau, desigur, sa cant pe scene cat mai serioase, importante, bine cotate, etc...asa cum toti am fost invatati sa ne dorim. Ceea ce nu e un lucru rau,de altfel. Intalnirea cu aceasta pianista,insa...a schimbat perspectiva asupra "jobului" meu de pianist, aratandu-mi si cealalta fata a monedei. Sa va povestesc un pic despre aceasta pianista: prima impresie pe care mi-a facut-o: wow, ce fiinta luminoasa si puternica! calma, blanda, dar ferma in acelasi timp. Pune accent pe trairea muzicii, dar nu ii scapa un semn din partitura fara a fi interpretat si argumentat extrem de riguros. M-am indragostit de ea la prima vedere. Era exact omul de care aveam nevoie sa apara in viata mea. Ne expune simplu scopurile Scolii ei si ale Fundatiei Resonannce, pe care o conduce: 1. sa ducem muzica in locurile unde, in general este greu accesibila -case de batrani, centre pt oameni cu dizabilitati, centre unde se trateaza bolnavii de cancer, penitenciare, etc... 2. sa oferim tinerilor pianisti posibilitatea de a se perfectiona la nivel cat mai inalt, prin instruirea lor si sprijinirea lor cu tot ce se poate- cursuri gratuite in centrele din europa, concerte pe scene importante alaturi de Elisabeth Sombart, etc. La acel moment totul parea foarte frumos si usor de realizat (asta se intampla in 15 martie). Apoi au venit primele doua concerte, la un centru de batrani si la o casa unde se trateaza copii cu sindromul Down, in Popesti-Leordeni. La aceste concerte am fost spectator. Atmosfera a fost una greu de descris in cuvinte. Copiii au cantat dumnezeieste, s-au intrecut pe ei insisi, parca toti au fost atinsi de aripa magica a unui inger care i-a transformat in mesagerii sai. Nu o sa uit pe doamna de 100 de ani care ne-a spus ca ultima data cand a ascultat un concert la filarmonica...a fost la Londra si l a ascultat pe Radu Lupu sau pe doamna care spunea ca l-a cunoscut pe Celibidache..si era atat de fericita sa auda din nou muzica clasica live. Ma uitam la acei batrani si ma gandeam ca la viata lor au fost oameni de vaza, cu cariere, familii, educati, care probabil aveau o viata culturala activa (se vedea pe ei..), iar acum sunt niste suflete vii si tinere, in niste carcase uzate. Copiii cu sindrom Down au avut probabil unul din cele mai fericite momente din viata lor. Asa entuziasm la atingerea pianului nu am vazut pana atunci...era unul sincer, curat, fara sa treaca prin filtrul gandirii sau educatiei. Dupa aceste concerte am inteles cine este Elisabeth si ce face ea: isi foloseste maiestria pentru a aduce putina alinare acolo unde durerea este ratiunea de a trai. In acele ore...toata semnificatia muzicii si a meseriei de muzician si-a revelat noi fete. Muzica este mai mult decat distractie, entertaninment sau arta a rafinamentului. Este o putere care poate vindeca, acolo unde nimic nu functioneaza, este o putere care poate transforma totul in jur intr-o fractiune de secunda, printr-un sunet. Este o misiune pentru cei care au apucat-o pe aceasta cale, de a-i ajuta pe cei care au nevoie de asa ceva. Un zambet in mijlocul unui ocean de suferinta poate aduce mai multa bucurie, decat o sala plina care te aplauda in picioare, dar apoi pleaca frumos si linistiti acasa sau la restaurant. Astazi, 27 septembrie, am cantat pentru prima data intr-un astfel de concert, dat pentru tinerii cu dizabilitati, in comuna Voluntari. Faptul ca eram racita, ametita si cu un tonus usor sub normal precum si nestudiata de zile bune,nu au fost cele mai mari probleme, asa cum ma asteptam cand am plecat de acasa. Ba chiar au disparut total din peisaj acolo. Cea mai mare problema a fost controlul emotiilor generate de ce am vazut. Tanar in camasa de forta si cu casca pe cap, pentru ca are tendinte violente de auto-mutilare, tineri de 26 de ani care pot sta numai culcati, din cauza trupurilor deformate, tineri care urla, pentru ca asa stiu ei sa si manifeste bucuria ca am venit la ei, etc. A fost cel mai greu exercitiu de "iesire din mine" pe care l-am trait pana acum. Prin asta inteleg...sa depasesti propriile trairi, sa le transcezi daca poti, si sa le dai acelor oameni, nu durerea pe care o simti tu in acele momente uitandu te la ei, ci lumina de care ei au nevoie.