Stok Kangri- dupa 3 ani jumatate de la prima intalnire

Au trecut 3 ani si jumatate de la prima mea intalnire cu Stok Kangri. Par a fi tot atatea vieti cel putin si totusi…parca a fost ieri. Ascultand povestile celor din echipa Everest, care au fost acolo acum o saptamana, mi-au revenit in minte amintirile experientelor mele. O buna parte din ele…seamana destul de mult, desi contextul si oamenii sunt total diferiti si poate nici nu ar trebui comparat.

In 2010 am considerat calatoria in India ca fiind una pe care simteam ca trebuie sa o fac in pragul varstei de 30 de ani. De ce? Nu stiam…Ceva ma chema acolo si stiam ca trebuie sa merg. Si daca tot trebuia sa merg si era si un munte mare si nu foarte dificil tehnic….mi-am zis…well, asta ar fi ocazia perfecta pentru a-mi indeplini un vis mai vechi…sa urc la peste 5000 de m altitudine. La vremea aia mergeam mult pe munte, eram destul de antrenata si facusem si ceva ture solitare, astfel ca sa urc un munte de 6000 de m, singura, nu mi se parea o chestie prea extrema, considerand faptul ca tehnic nu punea probleme deosebite. Acum…uitandu-ma in urma, zambesc ingaduitor la Elena cea naiva de atunci.

Se vorbeste destul de des despre spiritul muntelui, in general. Cei care merg pe munte stiu ca trebuie sa il respecte, ca este o putere peste intelegerea noastra, ca exista legende ale caror abur mai ajunge uneori pana in zilele noastre si ne simtim mici si neputinciosi dar norocosi in acelasi timp, cand el ne inconjoara…

Insa, ma intreb, oare cati dintre cei care urca pe munte chiar il iau in serios pe spiritul respectiv la modul constient si concret?  Prin asta inteleg sa mergi catre varful pe care vrei sa ajungi ca si cum ai merge in casa unui om, strain sau prieten. Sa il consideri, percepi, tratezi ca pe o fiinta cat se poate de vie, pentru ca aceste spirite fix asta sunt: fiinte vii! Si nu numai ca sunt vii, dar sunt stravechi, atat de vechi ca probabil numai ele isi cunosc varsta, pt ca stau aici de mult mai de demult decat invatam noi la istorie, la scoala….

          Desi nu se stie mai nimic despre spiritul care salasuieste in Stok Kangri, totusi oamenii locului privesc la munte cu respect si prudenta. Toti ii simt prezenta dar nimeni nu poate spune mai nimic despre el, pentru ca asa sunt spiritele inalte.. discrete. Anual urca multi oameni acest munte, unii sunt acceptati pe varf, altii nu. Uneori aceeasi oameni care odata au fost acceptati, alta data sunt respinsi. De ce? Numai muntele si eventual omul cu pricina, probabil stiu, pentru ca relatiile dintre om si munte sunt intotdeauna solitare, oricat de mari ar fi grupurile care vor sa il “cucereasca”.

          Din ce am trait pe propria-mi piele, as spune acum, ca orice incercare de cucerire a unui munte este, in esenta o cautare interioara, care poate fi constienta sau nu. Aceasta cautare se adreseaza unei zone mai rarefiate a planului fizic, in care omul in starea lui fireasca este supus unor incercari care il pot propulsa dincolo de limitele lui constientizate. Dupa cum bine se stie, la altitudine corpul fizic reactioneaza diferit, psihicul de asemenea sufera modificari substantiale, perceptiile asupra timpului, spatiului, persoanei sunt mult schimbate, cu alte cuvinte omul iese din zona cunoscuta lui si se avanta in marele necunoscut. Bariera dintre cele doua este extrem de fina, este ca si cand ai merge pe sarma cu propria viata in maini si fara asigurare. Poti crapa in orice moment, fara preaviz.

Cum vad acum Stok Kangri si spiritul din spatele lui….Imaginati-va o fiinta care in timp a acumulat putere, cunoastere si intelepciune, iar dintr-odata aceasta fiinta este impietrita, osificata, cu tot ce detine ea, iar ceea ce vedem noi ca fiind munte este de fapt bagajul ei, in marime naturala. Il vad ca pe un invatator extrem de intelept, bland dar ferm. Stie cu o precizie mai mult ca perfecta de ce fel de lectie are nevoie fiecare muritor care ii calca pe spinare si i-o ofera cu generozitate. Ba mai mult de atat, uneori chiar si comunica cu cei care ii cer sfatul, pe limba lor. Comunicarea poate inseamna fie ca apare in vis, fie ca iti sopteste in urechi ce ar trebui sa faci cand esti in dificultate. Tu esti liber sa tii cont de spune ….sau nu, insa fiind la el acasa, in cele mai multe situatii lucrurile vor sta exact asa cum el spune.

In prima vizita nu l-am inteles. Nu am invatat lectia. Am simtit ca sunt respinsa, ca sunt scindata in doua: jumatate era ambitie jumatate era instinct de supravietuire, ambele parti parca fiind individualitati independente de care luam prima data act de cunostinta. Mi-a aratat ca intr-o oglinda cine sunt eu…dar eu nu am stiut a privi.

In a doua vizita, lectia s-a repetat, chiar mai dur. De aceasta data m-a lovit inca mai repede. Mi-a aratat cat sunt de vulnerabila si inconstienta (sa pleci pe munte nefiind inca refacut complet dupa raceala si virusi  e un act de inconstienta) si mi-a confirmat inca o data ca abordarea mea era eronata. Corpul intelegea, mintea nu. Nici nu avea cum, spune Elena de acum uitandu-se in urma. Atunci motorul care ma urnea sa fac lucrurile era ambitia, nevoia de autodepasire. Asa consideram ca evolueaza oamenii….astfel ca trageam de mine in tot ce faceam. Este foarte adevarat ca ambitia asta a adus si rezultate, insa….acum stiu ca se poate si altfel ajunge chiar mult mai departe decat poate ambitia. De multe ori confundam ambitia cu vointa, ori ele sunt doua lucruri total diferite. Voiinta inseamna puterea de a face ceva, pe cand ambitia este un instrument al ego-ului investit cu putere.  Un munte nu se va lasa cucerit niciodata de ambitie. El sta de vorba doar cu fiintele prietene  si care merg la el cu ganduri pasnice, nu agresive (ambitia contine si agresivitate la nivel subtil).  

Multumesc, Stok Kangri!