De cand m-am intors din India o intrebare ma chinuie precum picatura chinezeasca, non-stop: de ce noi, astia de aici, ne chinuim singuri, ne autodistrugem incet si sigur, neglijam, uneori total, propria persoana in "favoarea" unor lucruri efemere, de cele mai multe ori...
Inca ma intreb cum a fost posibil ca in India, timp de o luna, aproape, sa fiu tot timpul fericita, cu zambetul pe buze si mai mult decat atat, sa nu am absolut niciun gand negru sau sa fiu suparata vreun moment, desi motive aveam. Dupa cum spuneam si in posturile anterioare, cand am ajuns acolo tot ceea ce vroiam eu sa fac parea de domeniul imposibilului. In ciuda acestei realitati, tot timpul am fost foarte convinsa ca totul va fi bine si asa cum vreau, iar daca nu, atunci nu-i nicio problema, va fi alta data.
Cred ca aceasta stare se datoreaza intr-o oarecare masura si celor cu care am intrat in contact cat am stat acolo. De cand am pus piciorul in India, a fost cineva in permanenta care a avut grija de mine. Niciodata nu m-am simtit atat de protejata ca acolo. Asta poate parea o nebunie, avand in vedere ca m-am dus singura intr-o tara extrem de "diversa" si cu totul diferita de tarile "civilizate" din Europa, unde daca pici pe strada nu se apropie nimeni de tine sa vada ce ai...
Singura persoana pe care o cunosteam, era Tsering, cu care vorbisem numai pe net, si care s-a oferit sa ma gazduiasca in New Delhi. Tot el mi-a propus sa stau la casa parintilor lui, in Ladakh, unde mama lui locuieste singura pe perioada verii, de obicei. Din pacate, pana sa ajung eu acolo, s-a intamplat nenorocirea, iar casa lor a fost puternic afectata de viitura, asa ca lucrurile s-au schimbat. Astfel am ajuns sa stau in Gradina lui Buddha (Buddha Garden), pensiunea unei foarte bune prietene de-a lui, unde a stat si familia lui dupa ce si-a pierdut casa. Acolo am fost primita ca o prietena de familie, iar ulterior am fost declarata fiica lor (dupa 2 zile). Atmosfera era fooarte asemanatoare cu cea de acasa, din familia mea, astfel ca pur si simplu m-am simtit ca si cum as fi fost la bunici. Pentru prima data, dupa muuulta vreme, mi-am pus problema ca poate ar trebui sa merg mai des pe la Craiova...
Comunicarea si apropierea fata de acei oameni a fost total deschisa. Eu in general sunt o persoana deschisa catre ceilalti, insa mediul de aici de multe ori te forteaza sa te retragi sau pur si simplu pare deplasat sa fii natural. Acolo nu am avut niciun moment probleme de genul asta. Intru-un timp extrem de scurt mi-am facut si prieteni, tot cautand solutii pentru a-mi realiza planurile care ma dusesera acolo.
Asa i-am cunoscut pe cei care lucreaza la Traveller's Paradise Travel Agency. Un grup de 4-5 prieteni, care au incercat sa ma ajute cu tot ce le-a stat in putinta si m-au sprijinit moral toata perioada cat am stat acolo. Fiind destul de mult timp blocata in Leh, iar ei avand mult timp liber, pentru ca in urma dezastrului nu mai era prea mult de munca (majoritatea turistilor plecasera sau au anulat excursiile) am petrecut mult timp impreuna. Astfel am avut ocazia sa aflu mai multe despre modul de viata al celor din Ladakh, in prezent, si cat si cum s-a schimbat in timp.
Acesti oameni, prin felul cum s-au comportat cu mine, m-au invatat ca se poate trai si comunica si altfel. Tinand cont de context, ca tocmai trecusera printr- o tragedie care i-a afectat pe toti, (cineva imi spunea ca nu poate dormi noptile pentru ca auzea inca tipetele oamenilor luati de apa, la fiecare ploaie sau traznet lumea intra in panica, de frica sa nu se repete istoria), acceptau ceea ce se petrecea cu seninatate.
La momentul respectiv nu am stat sa analizez ce se intampla, pur si simplu am trait, iar felul cum decurgeau lucrurile era cat se poate de natural si de normal. Parca as fi trait acolo de cand m-am nascut. Cumva cred ca am retrait modul de viata din copilarie, pentru ca am avut senzatia ca m-am intors acasa. Este foarte greu de explicat in cuvinte, insa esenta este ca ceea ce am trait acolo reprezinta o realitate mult mai frumoasa si mai luminoasa fata de ceea ce traiesc acum, in Bucuresti. De cand m-am intors ma simt straina aici, ca un turist in trecere, care abia asteapta sa plece...
Ce am gasit in Europa cand m-am intors? Oameni chinuiti, tristi, incruntati, care nu mai pot sa zambeasca, care sunt preocupati de orice, mai putin de ei, care nu stiu si nici nu vor sa afle cine sunt, pentru ca e mai important proiectul X sau Y. Noi nu stim sa punem stop la un moment dat, de buna voie, sa ne menajam corpul si mintea, macar din cand in cand, fara sa ne oblige ele mai intai.Iar asta inseamna autodistrugere, mai mult sau mai putin lenta, depinde de la caz la caz. La ce bun "marile" realizari profesionale (care de cele mai multe ori nici nu sunt pentru noi ci pt altii)daca apoi trebuie sa iei pumnul de pastile sa-ti revii, pentru ca evident nu ai timp sa te odihnesti, ca urmatorul proiect bate la usa, repede, repede, si nu ai timp "de prostii" ...Aici trendul general este de a minimaliza partea buna si frumoasa atat din cei din jur cat si din propria persoana, cumva pe ideea ca nu aia e cel mai important lucru, ci cum facem sa ne consumam mai mult, sa ne stresam mai mult, in felul asta actiunile noastre capatand o importanta demna de luat in serios. Am observat deseori aici ca...daca nu esti stresat si incruntat cand lucrezi, parca ai senzatia ca nu iti iei munca in serios, sau ai impresia ca asa vor crede ceilalti...In momentul de fata ma straduiesc sa scap de aceste "obiceiuri" care vor cu incapatanare sa revina...
Si totusi, inca e gratis sa zambesti si sa visezi...
expresia fericirii :)
Un comentariu:
Da, e frumos cand oamenii raman oameni, indiferent de ceea ce li se intampla...Da, avem nevoie de foarte putine lucruri(simple) pentru a fi fericiti...Putem intelege asta, putem opta pentru asta...numai sa vrem.
Trimiteți un comentariu