Tura asta a fost o adevarata aventura-marca inregistrata Elena.
De ceva vreme ma manca in talpi sa urc cu bitzi pe ceea ce se cheama The highest motorable road in the world. Cum bicicleta aveam deja, mai imi trebuia doar chefu...care intr o zi a venit. Plec eu pe la 9 de acasa, ma opresc la service sa-mi reglez franele si sa fiu sigura ca bitzi e apta de marele urcus pe care-l planuisem. Dorinta mea a fost sa urc pana la South Pullu, adica 25 de km pana la punctul unde-ti trebuie permis sa mergi mai departe. Asta inseamna sa urci undeva mai sus de 4000m altitudine, pe drum asflatat. De aici in sus e offroad. Dupa oprirea la service am simtit eu ca frana pe fata e cam prea stransa, dar am zis ca poate asa e mai bine pt drumu asta. Din experienta mea de Romania, cand merg la service cei de acolo fac tot posibilul ca bitzi sa fie sanatoasa si voioasa.
Plec eu voioasa si cu un moral de zile mari. Ratez drumul mai scurt, asa ca fac un ditai ocolu si cu niste pante deloc prietenoase, obosesc extrem de repede. Mi-a luat o ora pana am ajuns la soseaua din afara orasului. Pantele din Leh sunt pur si simplu criminale pt bicicleala, chiar si cu o bitzi buna.
Ajung pe drumul care deja pare mai prietenos, prima borna imi indica prima locatie la 6 km distanta, Ganglas. Aveam cu mine 2 l de apa, din care unu era aproape consumat, si nimic de mancare. Mi-am pus toate sperantele in Ganglas, ca acolo poate gasesc sa cumpar apa si ceva chipsuri. Si iaca incepe pedalarea....greu la deal, opriri ff dese, puls ridicat, dar vointa zicea: pedaleaza , pedaleaza, primii km sunt mai grei, dupa aia tre sa fie mai usor.
La un moment dat am zis ca inloc sa stau pe loc, mai bine merg pe langa bitzi ..cat imi mai trag sufletul, moment in care am observat ca bitzi a mea tragea si ea greu. Cum necum, am ajuns la Ganglas....unde nu era nimic. Mai jos erau niste chestii...dar nici vorba de magazin sau restaurant. Stand eu pe marginea drumului si cugetand ce sa fac mai departe, pt ca mancare nu aveam, apa f putina, bitzi tragea greu, iar km mai erau vreo 14...vad coborand in mare viteza 2 biciclisti, cred ca erau nemti sau ceva de genu. Au oprit sa ma intrebe daca totul e ok iar eu i am rugat sa se uite la frane, pt ca dupa parerea mea erau prea stranse si nu lasau rotile sa se invarta libere. Dupa o analiza amanuntita a venit si verdictul: nu poti merge mai departe! sistemele de frana sunt varza, trebuie unse, reglate si apoi poti sa urci. Oamenii pareau sa stie ce spun, asa ca i am ascultat si m-am intors.
Bineinteles ca la intoarcere m-am oprit direct la service cu o falca in cer si alta in pamant. A urmat o intreaga discutie : de ce nu mi-a spus ca sistemul de frane e varza si nu e pt urcat pe asemenea drum. Nu trebuia sa mi-l repare, dar macar sa spuna...intr un final dupa indelungi explicatii concluzia a fost ca nimeni in Leh nu o sa mi repare bicicleta, pt ca nu sunt piese si e ff complicat iar ei nu fac service decat pt bicicletele lor. Astfel ca nu am avut alta optiune decat sa inchiriez o bicicleta de la ei.
Planul a fost ca a doua zi eu sa plec devreme si sa urc cat pot cu bicla, intentia fiind sa ajung la South Pullu inaintea lor. Ei urmau sa plece din Leh la 11, sa mi faca permisul pt Kardungla sa pot cobori de acolo, si sa ma culeaga de pe drum.
La 5 jumate m-am trezit, am mancat o omleta cu salata de rosii, pregatit rucsacul si valea. de data asta m am pregatit pt drum: 2 sandwichuri, niste mere si 3 sticle de apa. Asta era seara; o sticla am lasat o pe bicicleta-mare greseala. Pe drum, dimineatza bag de seama ca nu mai e sticla...sa gasesti un magazin deschis la ora 6, e treaba de oameni ultra norocosi,asa ca mine...
De data asta, drumul desi tot nenorocit, parea ceva mai uman, adica nu trebuia sa ma mai opresc asa des ca in ziua precedenta. La 7 dimineatza eram pe drumul de Kardungla, cu aerul proaspat in nari. Cei 6 km pe care deja ii stiam ca-n palma, de data asta au trecut mult mai repede, cu o ora mai putin.
Dupa un mini breakfast, cu marul divin de rigoare, am pornit din nou la deal, cu mare elan, cu zambetul larg pe buze, pentru ca era o vreme superba, peisajul nu mai vorbesc, drumul era liber iar eu ma simteam the queen of the highway...asta pana cu 5 km inainte de South Pullu, cand a inceput sa ma intrebe de sanatate foamea, picioarele au devenit din ce in ce mai incapatanate, liniile pareau interminabile, km din ce in ce mai lungi. Deja vedeam in fata ochilor numai coborarea... Mai pe bitzi, mai pe langa, ajung cu vreo 2 km juma inainte de finish si vad in urma masini cu biciclete. Ma opresc, astept increzatoare ca voi ajunge mai repede la restaurant sa mananc ceva, cand colo masinile trec pe langa mine, fara nici cea mai mica intentie de a ma culege. Raman stupefiata in mijlocul drumului, pt ca era ora la care ar fi trebuit sa ajunga oamenii..si nu erau prea multi care inchiriaza biciclete, plus ca toti au acelasi tip de Jeep, Tata 207. N aveam altceva de facut decat sa i dau inainte, cu sau fara chef...asa ca am mai mers juma de km. Ma opresc, ma uit in urma..si vad alte masini cu biciclete. "Daca nici astia nu s ai mei...e semn divin.." ma gandesc eu. De data asta erau cei care trebuiau sa fie.
In south pullu, m-am oprit direct la restaurant unde am cumparat o punga de chipsuri si o sticla de pepsi, RECE. Restaurantul e un cort de unde poti cumpara mici chestii de mancat cum ar fi chipsuri, biscuiti sau supa maggi instant si poti sa bei ceai sau sucuri. Cei 14 km pana la Kardungla, de data asta mi s-au parut f scurti, probabil [pt ca deja am facut drumul asta de cateva ori, iar dupa pedalatul de dinainte...e cu totul alta perceptie.
Cum visam deja la marea coborare, de ceva vreme, n am stat prea mult sus. 14 km de off road, cu nisip, bolovani, paraiase, tot ce vreti si ce nu vreti. A fost un soi de training rapid in materie de coborare offroad, mai ales ca nu am experienta in domeniu. La un moment dat mi a alunecat piciorul de pe pedala, iar aceasta s a oprit in tibia mea. Am aruncat o privire rapida, n am vazut nimic si am zis ca e ok, desi ma durea totusi destul de tare. Asa cred am inteles eu la ce folosesc chestiile alea puse la pedale ca sa-ti tina piciorul. Mai tarziu,a trebuit sa ma opresc sa las ceva masina sa treaca si ma uit mai atent la picior...aveam ditamai umflatura, si cate mici rani. Din fericire pantalonii erau suficient de lungi cat sa protejeze, minim, de praful prezent peste tot. Cu viteza din ce in ce mai mare i-am dat la vale pana la South Pullu. Aici m-am dus la cortul de prim ajutor, unde niste soldati tare binevoitori mi au curatat rana si au pus un bandaj.
De aici pana in Leh, coborarea a fost de vis. Sosea buna, destul de libera, curbe la tot pasul, si viteeeeeza, viteza din ce in ce mai mare, uneori fara frana deloc pe curbe. Pot sa spun ca am fost in alta lume a biciclelii sau un soi de next level fata de ce am facut pana acum...la final imi venea sa ma mai duc o data sus si sa cobor din nou. Daca voi mai avea zile libere intre perindarile urmatoare, cred ca repet experienta, dar doar coborarea. :)
In concluzie: am urcat pe bicicleta 23 de km, de la 3000m la 4500m alttiudine, aproximativ, in 5 ore. Am coborat, tot pe bicicleta, de la 5602m, 34 de km, nu stiu exact in cat timp, pt ca nu mi mai pasa de el. Vroiam doar sa tina cat mai mult...
Inloc de incheiere: Leh-dimineatza, pe racoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu