Fagaras la prima vedere

Desi imi luasem gandul de la Fagaras pe anul asta , uite ca mai apar si surprize.:) Dupa 2 tentative in vara, esuate din diverse motive, mi-a venit ideea asta intr-o dimineatza, in timp ce vorbeam cu un prieten pe messenger si ma pregateam sa plec la scoala. Intr-un final am plecat 3 persoane din Bucuresti, cu masina. Drum liber, facut popas in Valcea, apoi mers pe Valea Oltului, pe ploaie, vreme deprimanta ...pana pe la Avrig , unde a inceput sa iasa soarele. Cand am ajuns la Poiana Neamtului, unde urma sa lasam masina , dau de un prieten de la panou care mai era cu inca o trupa . Pornim noi la drum, voiosi, bucurosi ca vremea era dupa sufletele noastre, adica foarte frumoasa :). Pe mine, pana pe la jumatatea drumului , m-a cam apasat greutatea bocancilor de iarna (nush de ce mi-e asa greu sa ma acomodez cu ei acum; anul trecut nu aveam problema asta), astfel ca mi-am intrat destul de greu in ritm, iar cand am reusit asta, a aparut alta "distractie" si anume un vant destul de puternic , in ultima parte a traseului, care ne-a cam obosit pe toti. Traseul de la Poiana Neamtului la cabana Barcaciu nu e dificil, ba chiar mi s-a parut foarte domol, doar ca e destul de lung.

Ajunsi la cabana , primul lucru care l-am facut a fost sa sorb ultra rapid o ciorba si un ceai, sa ma refac, ceilalti tinandu-mi isonul. Intre timp au mai aparut grupuri mai mari sau mai mici si a inceput sa se creeze o atmosfera foarte placuta si asa cum ar trebui sa fie in orice cabana de la munte. Nu stiu cum s-a facut seara, voia buna era la ea acasa, s-a cantat la chitara, s-a baut muult vin si fiert si nefiert si o palinca delicioasa(io care nu puneam asa ceva in gura , am devenit fan), s-a socializat, s-a jucat table, sah, activitati foarte diverse. Punctul culminant al primei seri, pentru mine, a fost undeva dupa 11 seara(mare parte din populatie deja dormea), cand afara, pe veranda, un nene a inceput sa cante la chitara. Eram vreo 5 oameni(el, un alt nene, un francez, cred, care vorbea f bine romaneste, un roman care statea probabil prin Franta sau Elvetia, nu stiu exact si nici nu conteaza si eu). Ce mi-a placut mult de tot a fost atmosfera care s-a creat: era liniste, nenea canta foarte frumos, uneori in surdina, soptit, alteori povestit. Multe cantece erau scrise de el, se simtea cumva istoria omului in spatele versurilor, a sunetelor. De fapt, cred ca asta m-a frapat cel mai tare: incarcatura emotionala din spatele cantecelor, foarte puternica, sincera, daruita noua atunci, la lumina lumanarilor, fara nicio retinere. Cele 2 ore petrecute cu oamenii astia cred ca reprezinta, intr-un fel, unul din idealurile mele legate de munte si de atmosfera de cabana. Daca stau mai bine sa ma gandesc ...cred ca fost prima data cand am intalnit asa ceva, in sensul sa aud niste seniori ai muntelui spunand o mica povestioara sau cantand ceva. Cantari am prins destule prin cabane, dar cum le canta tinerii si cum le canta seniorii...is 2 lucruri total diferite, si e normal sa fie asa. Prima comparatie care mi-a venit in minte a fost cu vinul, care odata cu trecerea timpului devine din ce in ce mai bun, se innobileaza.

A doua zi, ne-am trezit tarziu si dupa un mic dejun si o mica siesta(eu) ..am pornit la deal spre varful Scara. Vreme superba, cald, zapada neumblata, maricica, o poezie, ce sa mai...pana sa ajungem in golul alpin. Pe drum am mai dat si de un pic de gheata, dar nu ne-a pus probleme. Distractia a inceput cand am iesit sus, unde batea un vant cu peste 100 km/h. Am hotarat sa mergem pana unde putem. Cerul era senin, se vedea creasta superb, cabana Negoiu , varful Negoiu, singura problema era ca nu prea puteai sta in picioare. Mie mi-a zburat vantul pelerina de pe rucsac(vina mea ca nu am strans-o cum trebuie), uneori abia ma tineam pe picioare cu tot sprijinul in bete. Cand ne-am hotarat sa ne intoarcem, gandindu-ma la portiunea cu gheata pe care o aveam de coborat, mi-am zis sa mi pun coltarii. Problema cu ei a fost ca unul nu l-am legat cum trebuie si cand am inceput sa merg mi-a sarit de pe bocanci, asa ca a trebuit sa ma opresc sa- i scot(avand zapada pe ei plus ochelari aburiti de la condens nu vedeam mare lucru din ce faceam). Cu aceasta ocazie am aflat pe pielea mea ceea ce citisem chiar sapt trecuta intr-o revista si anume cam in cat timp iti ingheata mainile la asa vant: maxim 2 min. Ceilalti erau in fata, luasera o distanta considerabila, asa ca m-am trezit singura, vantul parca era si mai puternic, aiba stateam jos in zapada, mainile nu le simteam, incercam sa-mi scot manusile din geaca, dar cum nu simteam nimic, o manusa am pierdut-o, nu vedeam nimic. A fost un moment sa-i zic interesant asupra caruia cred ca merita sa ma opresc putin mai mult, pentru mine. Momentul asta cred ca e comparabil cu cel trait in Crai , in martie, cand am alunecat intr-o zona destul de expusa, si dupa ce am depasit momentul a fost o descarcare de adrenalina care m-a cam pus pe ganduri, dupa. Acum am avut un sentiment asemanator. Eram eu si muntele, singura in zapada luptand sa stau pe loc, il vedeam pe M. undeva in fata , il injuram ca si-a gasit momentul cand sa o ia inainte, pe de alta parte imi placea "provocarea". Toatea astea s-au petrecut intr-un timp relativ scurt, sau cel putin asa l-am perceput eu acolo. Stiam ca alta solutie nu am decat sa ma descurc singura si cat mai repede posibil, asa ca am actionat in consecinta: m-am calmat, m-am ridicat in picioare si am pornit mai departe, de parca nimic nu s-ar fi inatamplat( de fapt eram foarte furioasa ca mi-am pierdut manusa, dar mi-am zis: o sa ma enervez mai tarziu, acum nu e timp de asa ceva). Am iesit din zona vantoasa si totul a revenit la normal, parca nu eram in acelasi film, la 5 minute distanta erau 2 cadre total diferite, opuse, si totul sub un cer senin si insorit.

Cum am ajuns in cabana, primul lucru care l-am facut a fost sa ma intind in pat , sa dorm. Muschii erau foarte solicitati, nervii la fel, tot ce-mi doream era sa dooorm. Si am dormit vreo 2 ore,mai ceva ca un prunc. Incet, incet a venit seara, am mancat, ne-am rasfatat cu bunatati, am mai baut un vin, am mai jucat carti, lucruri tipice, am mai cantat, de data asta nenea a cantat in cabana, dar nu cred ca a fost prea in largul lui, erau multi oameni, nu pe toti ii interesa neaparat ce canta el, dar totusi ne-a oferit o ora de muzica. Cred ca muzica lui, dar mai ales felul in care o canta il definea pe el ca om, prin intermediul ei eu aveam senzatia ca incep sa-l cunosc, cel putin undeva la nivel inconstient. Cineva spunea ca i s-a parut putin monoton, ca linia melodica era cam acceasi. Mie aceasta "monotonie" mi-a aratat ceva din el...poate faptul ca acum are unele nostalgii(aqsta cred ca a si zis la un moment dat), poate ca necazurile sau experientele lui au sapat niste santuri mai adanci, dar totusi emana un optimism si o liniste specifica muntelui(cel putin eu asa am perceput). Omul asta a lasat o urma adanca in constiinta mea, inca nu pot spune de ce sau in ce directie, dar parca ceva s-a schimbat, am venit "altfel" de acolo. M-a captat de la primul cantec ascultat in prima seara, apoi am asteptat toata ziua momentul in care urma sa-l ascult din nou, seara impresia puternica a persistat, bruiata de mica agitatie care era prin cabana(cu greu m-am abtinut sa le spun celor care mai vorbeau sau se plimbau pe acolo....ca nu se face asa ceva, acolo e ceva deosebit care nu trebuie tulburat sub nicio forma, ma simteam ca la ateneu cand incepe sa le sune unora telefonul). Sper sa mai am ocazia sa-l ascult pe acest nene, undeva sus, la o cabana, intr-o atmosfera ca cea din prima seara, pe veranda.

La intoarcere am avut o vreme superba, soare, cald, am coborat in tricou, pe drum soseaua a fost libera, totul frumos pana la Pitesti ..unde am intrat in alt film: ceata pana in bucuresti, atmosfera mohorata, parca ne zicea: gata cu visatul, cu povestile, reveniti cu picioarele pe pamant, sau in salbaticie(cum ma simt eu de fiecare data cand cobor de pe munte).

Iesirea asta si-a lasat o amprenta destul de puternica si a creat dorinta de a ma intoarce acolo cat mai curand. Mi-au placut mult muntii, as zice ca acum pentru mine sunt un soi de Himalaya autohtoni, prin impozanta , maiestuozitatea peisajului, chiar si prin faptul ca e destul de greu sa ajungi acolo( cu trenul ar fi chiar o mare punere la incercare a vointei). Sper sa mai ajung iarna asta pe acolo.

Dupa "provocarea" de sus , ma intrebam care dintre urgiile naturii e cel mai greu de infruntat: frigul, vantul, ceata, ninsoarea sau ploaia puternica, fulgerele? (nu ma refer la combinatiile dintre acestea). Cred ca cele mai dificile sunt vantul si ceata. Personal inca nu am avut parte de prea multe urgii pe munte, asta pentru ca unde merg eu de obicei iese soarele :)

Ma bucur ca am cunoscut oameni noi, faini, cu care sper sa ma mai vad pe munte sau poate chiar sa merg , cine stie. Ma bucur ca "am cunoscut" o cabana asa cum inteleg eu ca trebuie sa fie , unde m-am simtit foarte bine si unde sper sa revin cat de curand.

O sa revin cu poze, cand o sa le am pe toate , sa am de unde alege .:)