A trecut si "botezul" sonatei de Prokofiev.
Orice lucrare are un proces lung pana ajunge pe scena, proces care eu l-as asemana cu o nastere. Mai intai vine ideea, din care se dezvolta totul apoi. Perioada embrionara poate fi mai lunga sau mai scurta, depinde de complexitatea lucrarii. La Prokofiev a durat destul de mult si a fost destul de problematic. Cea mai mare problema ridicata de muzica lui Prokofiev este memorarea textului, in partea lenta in mod deosebit. Pe locul 2 as pune partea ritmica( asta poate si pentru ca eu nu sunt chiar intruchiparea egalitatii ritmice, in general). La Prokofiev trebuie sa fie un ritm extrem de riguros, mecanic uneori, cu o precizie japoneza , as zice. Apoi vin celelalte probleme de interpretare.
O alta etapa extrem de stresanta este prima aparitie a lucrarii in lume. Emotii cu carul numai cand o vezi trecuta acolo pe afis si stii ca trebuie sa o canti. Cand
sunt pe scena cele mai grele momente sunt inainte de a incepe piesa si eventual prima pagina( mai ales la prokofeiv pt ca are un pasaj greu chiar la inceput). Dupa ce am trecut de asta si reusesc sa intru in stare, lucrurile se mai aseaza. Cel mai important este autocontrolul, care nu functioneaza neaparat totdeauna cum ar trebui.
Un alt aspect important este dozarea energiei pentru toata piesa. Ca si pe munte, trebuie sa calculezi inainte astfel incat sa rezisti pana la final. In recitalul asta, dupa primele 2 piese eram putin obosita, pianul mi-a facut unele probleme, fiind cu mult mai prost fata de ultima data cand am cantat pe el, m-a surprins f neplacut si mi-a cauzat niste incordari de brat care nu erau prezente de obicei.
Dupa Islamey eram destul de euforica, putin ametita, mi-a fost greu sa intru in starea pentru rigurozitatea din sonata de prokofiev. Dar, cum se intampla deseori, fiind o piesa mult studiata in ultima vreme, m-am adunat , concentrat si a mers. M-am simtit chiar ceva mai bine decat pe piesele de dinainte, care erau ultra cantate, dar nestudiate saptamana asta si in ultima perioada.
Tablourile au fost o relaxare fata de ce fusese inaintea lor. 35 de minute de placere, in care n-am simtit nici cea mai mica oboseala, imi parea rau doar de faptul ca pianul ala suna ca dracu, parca as fi cantat la lemn, nu la instrument muzical. E drept ca in ultima perioada am cantat numai pe piane bune si se pare ca intoarcerea la "origini"( prin asta ma refer la faptul ca in studentie si in liceu am cantat mai mult pe piane proaste decat bune, cand prindeam un Yamaha sau Kawai eram in paradis) a fost destul de dura.
Dupa recital toata seara am fost extrem de euforica, am vorbit intr-una si nu am putut adormi pana la 4 dimineatza. Evident ca a doua zi, adica ieri , am fost varza toata ziua, iar la 7 seara am picat intr-un somn de vreo 12 ore.
Urmeaza o noua saptamana intr-un iures total in care nu stiu daca mai apuc sa pun mana pe pian, pana ajung la Cluj.
2 comentarii:
Inteleg cu toate micile neplaceri ca recitalul a fost un mare succes :). Interesanta nasterea unei piese. Eu nu am vazut niciodata lucrurile in acest mod. Multumesc pentru impartasirea gandurilor tale despre ea.
Thomas
eee...sa nu exageram cu succesele.:)))nici eu nu am privit pana acum acest recital ca pe un mare succes.:)) cat despre ganduri...is mult mai multe, dar cum mi s-a atras atentia sa nu scriu posturi prea lungi, ca nu are lumea rabdare sa le citeasca, m-am conformat. :)
Trimiteți un comentariu